Dincolo de PSD. Cum ar arăta un posibil proiect al Opoziţiei

8 noiembrie 2017   PE CE LUME TRĂIM

Au fost reluate, la sfîrșitul săptămînii trecute, manifestațiile împotriva coaliției PSD-ALDE. De această dată, motivul convocării la ceas de seară pe străzile marilor orașe are legătură cu proiectele de legi ale Justiției, aruncate asemeni unui cartof fierbinte de la Guvern la Parlament după ce ministrul Tudorel Toader a reușit să se acopere de ridicol atunci cînd le-a supus dezbaterii publice.

Noutatea, în cazul manifestațiilor de duminică, este apăsatul caracter politic. Aerul exclusiv civic al adunărilor publice de acest fel a fost abandonat, iar sprijinul partidelor de opoziție a depășit faza declarațiilor pasive. Am recunoscut în mulțime o bună parte din conducerea USR, lideri ai PNL și pe un fost premier al cărui angajament politic continuă să fie subiect de lungi și sterile discuții.

Întotdeauna în ultimul an, la astfel de manifestări, s-a strigat împotriva coaliției și, mai ales, împotriva cîtorva lideri ai ei – dl Liviu Dragnea, spre exemplu, are un loc special în inimile celor care îndură frigul de toamnă tîrzie în fața Palatului Victoria, pe bulevarde sau în fața Parlamentului. Politicienii de opoziție erau, la rîndu-le, priviți cu suspiciune și, de mai multe ori, au fost huiduiți sau ignorați. Nu a mai fost cazul de această dată, iar manifestația de duminică a semănat cumva cu acele mitinguri-gigant ale Convenției Democrate Române de pe la jumătatea anilor ’90.

Fac această comparație pentru că doar atunci România a văzut o colaborare eficientă între organizațiile civice și cele politice, al cărei scop, atins cu brio, a fost preluarea puterii politice cu intenția fermă de a pune țara pe direcția Occidentului. Intenție realizată. Sigur că e o discuție lungă despre cum a funcționat guvernarea 1996-2000, dar cert e că și-a atins obiectivele. Iar orice călătorie începe cu primul pas. De aceea cred că anii ’90 pot fi o lecție pentru prezent, iar modelul CDR este demn de studiat, fie și numai teoretic. Cîteva argumente:

● Pornesc de la premisa că Opoziția este în acest moment dezorientată, fără un discurs eficient și, după toate aparențele, mai preocupată să își conserve poziția decît să o consolideze. Avem în lista asta PNL, USR, Platforma România 100 și, cu oarecari rezerve, PMP.

● Avem, pe de altă parte, o generație în­treagă de activiști neînregimentați. Sînt cei care organizează manifestații, par­ticipă la ele și țin vie conversația pe rețelele sociale. Sînt mulți și sînt impor­tanți. Prin comparație cu ei, partidele arată rău: blazate, confuze, fără idei. Faptul că s-au alăturat manifestației de duminică, în loc să o organizeze, e grăitor. Un alt detaliu e absența unui dialog cu sindicatele. Ignorarea unui astfel de grup de presiune e stupidă, ca să fiu elegant. Ca să mă întorc la exemplul CDR, sindicatele au fost cultivate inteligent și rezultatele s-au văzut.

● O altă premisă de la care plec este aceea că, parțial, starea Opoziției poate fi explicată prin lipsa unui proiect clar, cu obiective bine stabilite și cu responsabili ușor de identificat. Adaug la asta suspiciunea și disprețul cu care se tratează reciproc partidele de opoziție.

● De asemenea, cel puțin la alegerile locale, din cauza actualei legislații, dominația PSD este teribil de greu de înlăturat. Primari aleși dintr-un singur tur înseamnă că lupta e inevitabil cîștigată de partidul mai mare, mai disciplinat și cu mai mulți membri. Acesta va fi întotdeauna PSD, fie că vă place, fie că nu.

● Sînt obligat să accept, în atari condiții, și faptul că e o naivitate să pretindem că vreunul dintre actualele partide de opoziție poate obține scorul PSD. Ba chiar am dubii majore că suma scorurilor partidelor de opoziție candidînd separat ar obține rezultatul acesta. Trebuie să ținem seama că același scor nu are aceeași valoare pentru două partide diferite. Capacitatea PSD de a implementa înțelegeri politice rezultate din negocieri a fost și rămîne deocamdată superioară.

● Apoi, estimările pe care le văd în diverse analize privind prăbușirea dlui Dragnea din motive politice sau din cauza problemelor în Justiție îmi par ușor naive. Sigur că actualul președinte al PSD nu este veșnic, dar PSD este singurul partid cu o capacitate reală și verificată de regenerare a propriei conduceri. Și dacă studiem garnitura care stă în blockstart-uri, s-ar putea ca dl Dragnea să fie regretat.

● În fine, ultima și cea mai importantă dintre premise este aceea că ne aflăm iar într-un moment în care relația României cu civilizația occidentală e pusă sub semnul întrebării. Sigur, detaliile sînt diferite față de perioada ’92-’96, dar asta nu face riscurile mai puțin serioase.

În atari condiții, o mare coaliție pro-occidentală (liberală, spuneți-i cum vreți) cu un program minimal e, în opinia mea, singura soluție la deriva lentă, implacabilă, a PSD către autoritarism.

Cum ar funcționa așa ceva, veți întreba. Învățînd, în primul rînd, din lecțiile CDR. Propunînd un program simplu, repartizînd din timp obligațiile și beneficiile și tratînd cu atenție societatea civilă, care va trebui să se regăsească, în proporții decente, pe viitoarele liste de candidați.

Foarte probabil, un astfel de proiect ar lua timp. De aceea, primul rînd de alegeri (europarlamentarele) ar trebui să fie folosite ca benchmark pentru construcția coaliției care să se opună PSD la locale și parlamentare. Altfel spus, proporțiile în structurile de decizie și pe listele de candidați trebuie stabilite în funcție de un rezultat verificabil și imposibil de contestat. Pînă atunci, fiecare dintre organizațiile participante (partide sau grupuri de presiune) are suficient timp pentru a-și dovedi capacitatea de acțiune, eficiența și coerența.

În privința programului politic, sînt mult mai importante valorile decît chestiunile specifice. Știu că e un pic contraintuitiv, dar, privind înapoi la rezultatele tuturor guvernelor României, vedem că aproape toate programele au stat undeva în zona de centru, iar îndeplinirea lor a fost doar parțială pentru că întotdeauna realitatea e un pic diferită. În treacăt fie spus, invit pe oricine are răbdare să studieze programele PSD și PNL de la ultimele parlamentare. Sînt atît de apropiate încît îi bănuiești că au copiat unii de la alții.

De altfel, singurul lucru de care ar trebui să se ferească o astfel de coaliție sînt excentricitățile. Și includ aici orice intră între fanteziile libertariene ale cîtorva rătăciți și criterii de integritate imposibil de atins. Cuvîntul de ordine al unei mari coaliții pro-occidentale ar trebui să fie pragmatismul non-ideologic. Adaug la asta fermitatea și încăpățînarea. În acest moment, în interiorul cercurilor Puterii, Opoziția este ridiculizată, nu temută.

Marea Coaliție (îi putem spune așa, dacă vreți) ar trebui să aibă ca obiective întărirea atașamentului pro-occidental, eliminarea decalajelor (proces în curs, dar mult prea lent), limitarea rentelor de stat, eliminarea birocrației și o preocupare mai serioasă pentru zona de servicii publice, a căror performanță e întotdeauna deplînsă, criticată sau disprețuită, dar niciodată măsurată coerent și reformată în interesul beneficiarilor. (Strict, la nivel de discurs, ar trebui să dispară, o dată pentru totdeauna, retorica antisăraci și asistați social. Nu numai că e stupidă, dar nici măcar corect argumentată nu a fost vreodată. România e un stat cinic și asta trebuie să se schimbe.)

Problema actuală a Opoziției ro­mânești este că nu oferă speran­ță. Și cînd încearcă, nu este credibilă. Nu poți să iei în serios nici un partid ale cărui șanse de a prelua puterea în altă combinație decît alături de PSD sînt aproape de zero. De aceea, Opoziția are o nevoie disperată să proiecteze imaginea unui „Se poate“. Or, asta e posibil numai acționînd din timp, coerent și consecvent.

Nu e nevoie de revelații divine pentru așa ceva, ci doar de un pic de disponibilitate la compromis, bună-credință și bun simț. Altfel, dacă și după acest ciclu electoral, România va rămîne în derivă sau mai rău, responsabilitatea va aparține în egală măsură celor care conduc, cît și celor care n-au știut să preia puterea.

Patriotismul e atributul celor care reu­șesc. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe