Din vechi carnete, păstrez eșecuri
- pe vremea aceea, poezia era preocuparea mea cea mai importantă -
● Ana Ahmatova, abia trecută de 70 de ani, lui Iosif Brodski, abia trecut de 20 de ani: „Noi doi sîntem singurii care ştim absolut toate rimele din limba rusă“. Cam aşa se intră în poezie pe uşa din faţă.
● Îl ascult pe Matei Călinescu vorbind despre intraductibilitatea lui Eminescu. Ironizează puţin tema, ironizînd direct acel naţionalism tîmp care proclamă cu ţîfnă fatalistă imposibilitatea lor, acolo de a înţelege ce valoare divină avem noi, aici. Totuşi, teza intraductibilităţii poeziei este un truism care ţine, deja, de vulgata literaturii. Ştie oricine: traducerile poeziilor deteriorează ţesutul lor intim, perceptibil doar celor care au acces direct la intimitatea, temperatura, gustul şi mirosul limbii în care a scris poetul. Dar, nu mă pot opri să constat că există cel puţin o consecinţă fericită a barierei idiomatice pe care pare că o ridică, parcă în apărare, orice gînd poetic: trebuie să-i credem pe cuvînt pe nativii fiecărei limbi cînd ne spun că un poet „de-al lor“ e cu adevărat mare. Nu vorbesc, de pildă, nici rusă, nici germană, nici chineză. Citesc poeţii mari ai acestor limbi în traducere. Îmi plac, dar mi-e greu să simt acel sunet interior unic pe care îl poartă în sine o operă poetică copleşitoare ori un vers, un singur vers, genial. Nu se poate auzi marca marelui poet, în traducere. Versul marelui poet este intrinsec limbii în care scrie, într-o asemenea măsură încît echilibrul său alchimic impresionează pe loc pe cunoscătorul limbii sale, dar nu poate fi niciodată redat pe de-a-ntregul în altă limbă. Sincer, nu pricep care este picătura de divin la Puşkin sau la Schiller sau la Li Bai. Totuşi, ei sînt dintre cei mai mari. În limbile lor, ei sînt ce este Eminescu pentru noi. Bănuiesc că Eminescu, tradus în rusă, germană sau chineză, nu spune acelor cititori mai mult decît îmi spun mie aceşti poeţi – adică nu prea mult. De aceea, nu avem altă soluţie decît să avem încredere unii în ceilalţi. Noi, să avem încredere în ce spun ruşii despre Puşkin, nemţii despre Schiller sau chinezii despre Li Bai. Şi ei, să aibă încredere în ce spunem noi despre Eminescu. Această încredere reciprocă, menită să învingă Babelul însuşi, îmi place enorm. Ea este cea mai mare victorie a poeziei.
● Nu-mi pot ierta lipsa talentului poetic. Nu găsesc nici o explicaţie plauzibilă faptului că nu pot scrie poezii. Prin urmare, incapacitatea mea de a fi poet este de neiertat.
● Întreabă-mă care sînt poeţii pe care i-aş lua cu mine pe o insulă pustie. Ştii întrebarea asta – unul sau trei sau cinci sau zece sau cincizeci sau o sută de poeţi pe care i-aş lua cu mine pe o insulă pustie. Nu mai mulţi, nu mai puţini. Hai, întreabă-mă, dacă vrei să-ţi întorc spatele cu dispreţ.
● Aseară, cînd a început frigul, am vrut să scriu o poezie, dragă maestre. Am alungat toate din odaie, m-am aşezat la masă, m-am învelit în lînă, am lăsat o lampă aprinsă, am aprins o ţigară şi am turnat votcă. Apoi, am aşteptat să văd ce se întîmplă. Ceţuri… Spre dimineaţă, cu ochii grei de somn, am deschis cartea şi am copiat, forţînd cea mai frumoasă caligrafie de care eram în stare, o poezie care îmi plăcea, pe atunci, foarte mult. Cred că era Nichita Stănescu. Sau, poate, nu. Poate era Dimov: „Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii, / Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii... / Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe / Că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe / N-au ce căuta în cadenţe: / Că poezia ţine de esenţe. / Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii, / Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii / Şi-i căutam, deşi era ora de fizică, / Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică, / De către ceilalţi versificatori din urbe, / Ci că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe.“
● Pe la 20 de ani am fost sigur că nu pot scrie poezii pentru că am o dificultate reală de a asimila cu intensă regularitate cantităţi de alcool. Mă îmbăt foarte repede şi apoi, imediat şi prelungit într-o inerţie greţoasă, mă simt rău. Groaznic. Îmi crapă capul, stomacul mi se răsuceşte în mici spasme de vomă, nu mai pot ridica ochii, frisonez rece. Eram – şi în bună măsură mai sînt – victima clişeului romantic care spune că poeţii cei adevăraţi sînt excesivi şi incurabili în privinţa alcoolului, că au sufletul zvîrcolit şi imaginaţia aprinsă de un soi de damnaţiune incendiatoare de care nu pot scăpa, care îi mistuie, în cele din urmă. Ard jalnic, de vii, ca Nessus, ori ca Hercul, înveninat de haina-i. În fine, e un foc care nu poate fi stins cu toate apele mării, e un vis care mistuie. Din cîte mi se părea, toate astea sînt, în cele din urmă, date biologice. Poate chiar genetice. Ca nişte aptitudini. Cînd am înţeles definitiv că nu le posed, am înţeles definitiv că nu pot scrie poezie. Punct.