Din nou, la vulcanizare
Prin natura lucrurilor, ideea de vulcanizare e de multe ori apropiată de cea de aventură. De-a lungul timpului am povestit diverse întîmplări legate de această aparent vulgară operațiune. Odată, în Turcia profundă, pe un drum întunecat și neasfaltat, în care cricul se afunda și nu puteam să ridic mașina pentru a schimba roata, m-au ajutat niște localnici foarte binevoitori (folosind două cricuri simultan) care n-au vrut să primească bani nici în ruptul capului și care mi-au demonstrat că româna e tot un fel de turcă, folosind termenii de kriko, cauciuc, taman, kapak, și, după ce m-au ajutat să pun roata, mi-au indicat unde era cel mai apropiat autolastik, adică atelier de vulcanizare. Ajuns acolo, nu doar că meșterii au pus peticul respectiv, dar mi-au oferit și un ceai.
În mai occidentala Austrie, mecanicul dintr-un sat mi-a luat imediat roata spartă (o pusesem deja pe cea de rezervă) și, aflînd că sînt cazat în apropiere, mi-a propus să mă întorc în ziua următoare, ca să nu-mi pierd timpul așteptînd. A doua zi de dimineață, roata reparată aștepta rezemată de un zid, gata doar să fie pusă în portbagaj, numai că mecanicul avea de lucru la altă mașină și nu m-a băgat în seamă mai mult de o oră, cu toate rugămințile și apoi vociferările mele. Nu mai trebuia decît să-i plătesc, dar el nu s-a dus la casa de marcat pînă ce n-a terminat mașina cealaltă.
Atunci mi-am amintit cu nostalgie de una dintre primele vulcanizări private de tip nou, cu care aveam uneori de-a face în București, în anii ’90, la intersecția dintre Mihai Bravu și strada Dristorului. Erau acolo mai multe rampe și o mulțime de băieți cu mîini îndemînatice și mișcări iuți, care rezolvau ieftin orice problemă în doi timpi și trei mișcări, aproape ca la cursele de Formula 1. Forfota din acel loc semăna cu cea actuală de la Dristor Kebap, dintr-o zonă apropiată.
Nu uit, bineînțeles, nici cele cîteva cumplite așteptări cînd, ca multă altă lume, m-am trezit să-mi schimb cauciucurile de vară abia în prima zi cu zăpadă sau îngheț.
În sfîrșit, n-o mai pățisem de mult, adică nu mai fusesem nevoit să vizitez instituția cu pricina. Recent, în prima zi a unei lungi călătorii prin Europa, s-a întîmplat din nou. Eram în apropiere de Sibiu. Mai isteț de data asta, aveam cauciucuri de tip runflat, care merg o vreme chiar și sparte, la o viteză mică. Am privit cu îngrijorare avertismentul de la bord care îmi arăta cum presiunea dintr-un pneu a scăzut destul de repede pînă la zero și apoi am citit instrucțiunile care-mi spuneau că-mi pot continua călătoria încet pînă la un service. Ca un șofer obișnuit cu multe, n-am luat-o chiar de bună, bineînțeles. Am oprit pe dreapta și m-am dat jos să văd cu ochii mei ce se întîmplă. Roata din stînga părea ușor dezumflată, dar părea că face față. Am pornit mai departe, preț de vreo zece kilometri, iar la prima benzinărie am întrebat de o vulcanizare. Mi s-a spus că e una chiar vizavi. Era o baracă amărîtă, exact imaginea de-a dreptul istorică pe care o avem de obicei despre această instituție indispensabilă. Numai că, din pricina separatoarelor de sensuri, nu puteam ajunge acolo cu mașina decît după un ocol de vreo alți șase kilometri. Mi-am făcut socoteala că era mai bine să merg înainte, pînă la intrarea în Sibiu, unde ar fi fost imposibil să nu găsesc o altă vulcanizare.
Am ajuns în suburbiile vestitului oraș, pline de firme, de mall-uri și de depozite colorate. Mergeam încet. Totul părea nou și modern, doar metal și sticlă. Nici urmă de vreo coșmelie dintr-aceea cu firmă maronie, demodată, pe care să scrie „Vulcanizare”, vreo urmașă a unei potcovării. Eram tot mai neliniștit. Poate că trebuia să mă uit după înscrisul „Service roți”, dar nici așa ceva n-am văzut. La un moment dat am trecut pe lîngă o clădire albă, nouă și strălucitoare, cu nenumărate flamuri colorate la intrare pe care scria Michelin, Goodyear, Continental, Pirelli. Mi-am închipuit că trebuie să fie vreun depozit angro de anvelope, în nici un caz un loc în care să ți se pună petice la cauciucuri. Am trecut mai departe și la un moment dat mi-am dat seama că mai bine trag pe dreapta și caut pe Internet. Așa am descoperit o firmă, la care am dat telefon. Mi s-a răspuns însă că fără programare n-am nici o șansă să-mi rezolv problema la ei. Mi-au recomandat o altă „companie”, la intrarea dinspre București. Era chiar clădirea pe lîngă care trecusem. M-am întors și am intrat în curte, temător. Un individ mi-a făcut semn să opresc și m-a rugat să cobor din mașină și să-i dau cheia. A luat el mașina și a băgat-o înăuntru. Acolo erau cel puțin zece elevatoare moderne, un întreg univers al reparațiilor de anvelope. Mi s-a spus să merg la recepție, să mi se facă fișa. La recepție oficiau trei tineri (două fete și un băiat) zîmbitori și îmbrăcați standard. Mi-au cerut buletinul și m-au pus cîteva întrebări: marca mașinii, tipul anvelopei, dacă am mai avut contacte cu firma lor etc. Parcă eram la o clinică medicală. În dreapta, un afiș îi invita pe clienți la cantina de la etaj și pe el era trecut și meniul zilei.
După întocmirea fișei mi s-a dat voie să intru în service-ul propriu-zis, unde un băiat studia roata scoasă și-mi spunea că s-ar putea să fie nevoie s-o schimbe. Eu mă gîndeam deja la costuri. A apărut însă un alt meseriaș mai în vîrstă, negricios și cu burtă, parcă l-aș fi cunoscut, care i-a tăiat imediat macaroana tînărului: „Cum s-o schimbăm, Gogule, la asta îi trebuie doar un petic. Dă-mi-o mie, că știu exact ce să-i fac”.
Era vorba, evident, de o banală găurică făcută de vreun cui, iar meseriașul, old school, a reparat-o imediat. Au pus roata la loc. S-a „eliberat” factura. Prețul era acceptabil. Un alt individ mi-a scos mașina din service și mi-a dat-o în primire. M-am mai uitat o dată primprejur. Cuvîntul vulcanizare nu exista nicăieri.
Cum ziceam și cu altă ocazie, să nu ne facem că nu vedem ce s-a schimbat.