Din Lumea Nouă
Zilele trecute se transmitea la radio o simfonie relativ cunoscută. Nu mi-am dat seama imediat ce era, pînă cînd, pe fondul ei muzical, mi-a răsărit dintr-odată în minte măreția peisajelor și a clădirilor americane, care încă îmi erau bine întipărite în memorie, după recenta călătorie. America se desfășura în urechile și în imaginația mea, în marea ei alcătuire. Mi-am dat seama că nu putea fi decît Simfonia a noua a lui Antonin Dvorák – „Din Lumea Nouă”. Are o temă evident americană, dar n-am mai asociat-o niciodată atît de direct cu imagini din America. Nu credeam că muzica poate fi așa de sugestivă.
În orice caz, dacă tot a început Festivalul „George Enescu“, ar fi potrivit să povestesc și ce am văzut prin Statele Unite în ceea ce privește muzica simfonică și opera. Am fost la cîteva spectacole, am intrat în unele săli mai mult sau mai puțin celebre și am încercat să percep, chiar și din fugă – și ca un amator ce sînt – cîte ceva din specificul acestui fenomen, pe tărîmul lor.
Aș spune, de exemplu, că n-am văzut nicăieri acele orchestre cu aranjament tipic american, cu violoncelele în mijloc. Pare-se că s-au adaptat și ei la modelul european. La Metropolitan Opera din New York, am văzut Boema de Puccini, pusă în scenă de Franco Zeffirelli. Era, mi s-a spus, ultima operă regizată de el, iar după moartea lui, administratorii Operei au încercat să o scoată din repertoriu. Au stîrnit însă o reacție atît de puternică din partea publicului, încît au pus-o imediat la loc. Publicul newyorkez e destul de conservator. Opera trăiește și din donații foarte mari din partea unor oameni bogați, iar managerii încearcă să nu-i supere. Pe de altă parte, se pricep de minune să atragă prin tot felul de metode sume mici, dar multe și din partea publicului obișnuit, care trebuie, la rîndu-i, curtat.
Variațiile de preț între locurile bune și cele mai puțin bune sînt foarte mari. Am avut un loc ieftin, într-o lojă în care, încă de la cumpărare, erai avertizat că perspectiva asupra scenei e parțială. Într-adevăr, un sfert din scenă nu mi-era accesibil vederii. Și montarea operei era foarte spectaculoasă. Am avut însă noroc cu un domn, chiar venerabilul „patron” al acelei loji, care m-a invitat un scaun mai în spate, atrăgîndu-mi atenția că de acolo se vedea mult mai bine (la diferență de doar un loc). I-am mulțumit, iar în lungile pauze dintre acte am stat de vorbă despre foarte multe lucruri. Era de-al casei, cum s-ar spune, și făcea parte în mod clar din înalta societate newyorkeză. Am mai scris cîte ceva despre conversația cu el. De fapt, Opera, nu numai în America, înseamnă și socializare. Oamenii se întîlnesc, se cunosc și discută în pauze, stînd pe locurile lor sau retrăgîndu-se la barurile, bufetele sau chiar restaurantele din foaierele acestor instituții. Anul trecut, la Arena Romană din Verona, am descoperit cum, între acte, publicul chiar părăsea zona amfiteatrului și se ducea să mănînce și să bea la restaurantele din apropiere. Atît de generoase erau pauzele.
De la domnul cu pricina, newyorkez din naștere, dintr-o familie de origine germană, am aflat cum e cu piața de artă din Statele Unite, cum au crescut prețurile la orice după pandemie, cum a devenit felia de pizza luată pe stradă 7-8 dolari, deși odată era chiar 25 de cenți, cum s-au stricat ziarele americane în ultima vreme, începînd să devină partizane (chiar și New York Times), la fel și televiziunile, cum s-a ajuns la falimentul unui oraș ca Detroit și multe altele. La rîndul lui, a fost foarte bucuros să afle că în timpul comunismului românii se informau de la postul american de radio Europa Liberă. Drept să spun, discuția asta mi s-a părut mai interesantă chiar și decît Boema montată de Zeffirelli.
Și despre experiența de la Baltimore am mai scris, unde am asistat la un concert, în celebra lor sală Joseph Meyerhoff Hall, vizavi de un local cu o asurzitoare muzică hip-hop. La Chicago Symphony Center, am ascultat lieduri de Schubert, cîntate de probabil cea mai cunoscută soprană americană, Renée Fleming, acompaniată de Evgheni Kissin (au fost și cîteva piese de Liszt și Rahmaninov). Deși nu mă omor după lieduri, pot spune că cei doi păreau absolut perfecți. Au creat o atmosferă intimă și înălțătoare în același timp. N-am să omit nici bucuria vizuală pe care mi-au provocat-o cele două splendide rochii purtate de diva americană, una roșie și alta mov, ale căror trene foarte lungi au reușit să scoată în evidență și marele contrast dintre îndemînarea pianistică a lui Kissin și „abilitatea” lui de a păși… Nu mai spun că, sub anumite unghiuri, cîteva mici inele de la mîinile sopranei creau prin reflexii o adevărată orgă de lumini (ducîndu-te cu gîndul la înălțimile rafinate ale Străzii 47 din New York, cea numită și Calea Diamantelor, unde se vînd 80% din diamantele lumii). Strălucirea lor se potrivea de minune cu cea a vocii și cu ideea că, în America, mai totul e despre strălucire și valoare.
Totuși, cea mai interesantă experiență muzicală s-a petrecut la întoarcerea la New York, la Carnegie Hall, unde am ascultat Simfonia a 5-a de Ceaikovski, cu un dirijor de care nu mai auzisem, Peter Tiboris, cu Ansamblul Simfonic New England. Un bărbat meridional, de vreo 80 de ani, cu părul ca pana corbului, care s-a îndreptat greu spre pupitru. I-a privit sever pe membrii orchestrei și deodată, fără avertisment, a început muzica. Uitîndu-mă mai atent, am văzut că omul deja își mișca mîinile, dar abia perceptibil, la nivelul șoldurilor, pe cît de minimal, pe atît de ferm. Învîrtind parcă niște mici șuruburi, făcea ca spre înaltele plafoane ale sălii să se înalțe o muzică de un ritm și de o vigoare incredibile. Dincolo de neobișnuita sa gestică dirijorală, părea că face multe cu privirea. Instrumentiștii se uitau la el atenți, ba chiar temători. Omul avea o autoritate nemaipomenită. La un moment dat, cu o mînă întinsă brusc în spate, a reușit să potolească instantaneu întreaga sală, în care publicul american se pornise să aplaude la scenă deschisă. Căutînd pe Internet, am descoperit că Peter Tiboris, dintr-o familie de greci, e și producător de concerte, și organizează anual un minunat eveniment muzical în Grecia, numit Festivalul Mării Egee. Cu siguranță, însă, tipul ar putea comanda și un portavion.
Cît despre Carnegie Hall, am descoperit că la intrare te poți servi cu bomboane de tuse, care se revarsă pe bufete, din niște cupe de cristal. Plasatoarele și plasatorii poartă atît uniforme de gală, cît și de grijă fiecărui spectator. După ce începe muzica, încuie toate lojele pe dinafară, ca întîrziații să nu mai poată deranja. Încuietoarea e facută în așa fel încît dinăuntru poți ieși oricînd. Sala aceea are un fel de simplitate frumoasă și o acustică pe care și un afon ca mine o poate percepe drept excepțională. Dar, cu toată măreția și ingeniozitatea sălilor de concert americane, trebuie să spun că mie mi-a fost dor, de fiecare dată, de farmecul Ateneului.