Din jurnale
Imediat după 1990, a început în România voga jurnalelor şi a memorialisticii. Pe de o parte, era nevoia de mărturisire. Oamenii, care trăiseră comunismul (de la început perceput drept un timp extraordinar) într-un fel pe care îl credeau exemplar, vroiau acum să povestească. Oamenii, care credeau că viaţa lor poate avea valoarea unei mărturii cu greutate, mărturiseau şi ei. Vinovaţii şi victimele, implicaţii şi izolaţii, eroii şi laşii scriau despre ei înşişi. Se mărturiseau. Pe de altă parte, era nevoia de cunoaştere. Trebuia să-i cunoaştem pe oamenii de dinainte de noi, acei oameni către care comunismul ne blocase accesul. Jurnalele lor, fie ele interbelice sau mai vechi, au explodat pur şi simplu în conştiinţele noastre. Apoi, cînd vremea mărturisirilor a trecut, jurnalul şi-a pierdut din atractivitate. În timp, însăşi specia literară a jurnalului pare a fi decăzut. Scriitorul român de azi, care dă un jurnal la publicat, o face fie pentru a-şi ridica statuie, fie pentru a regla conturi, iluzionîndu-se că judecata jurnalului său e chiar Judecata de Apoi. Jurnalul nu mai este martorul unor vremi, nu mai e nici măcar cronica gîndurilor intime, miscelaneea unei vieţi, şi cu atît mai puţin perspectiva trăitorului asupra trăitului. Sînt pline jurnalele tipărite acum de: „cutare mi-a spus despre cutare că...“. Cutare 1 trăieşte. La fel şi cutare 2. Nu îmi dau seama de ce unii văd în jurnal o literatură în care indiscreţia e obligatorie. Jurnalul a ajuns să decadă moral, să ia din apucăturile tabloidului şi a devenit tot mai mult purtătorul ipocrit al unor intrigi scuzate, chipurile, de puterea principiului bovaric al sincerităţii care doare.
Am fost dintotdeauna un avid cititor de jurnale. Pentru mine, puţine plăceri o egalează pe aceea a răsfoitului marilor jurnale. Găsesc acolo puţină bîrfă, dar multă literatură şi reflecţie filozofică de cea mai bună calitate. Vă invit la o plimbare prin cîteva jurnale din rafturile bibliotecii mele. Dar, înainte de orice, să ne oprim la acest pasaj din jurnalul lui Amiel, ca să simţim tipul de relaţie dintre diarist şi propriu-i jurnal, căci jurnalul nu e altceva decît forma încuvîntată a vieţii înseşi: „Bietul meu jurnal intim! De şase luni tot aştepţi şi abia acum, în decembrie, încep să-mi aduc la îndeplinire o hotărîre pe care am luat-o în luna mai. Sau, mai degrabă, bietul de mine!“. Şi acum, să mergem!
Unamuno. „Aspirînd la Dumnezeu, omul merită ca Dumnezeu să coboare la om. Ce învăţături poetice! Şi e oare cu putinţă ca o poezie atît de înaltă şi de sublimă să nu fie adevărul?“ Şi tot el: „Ideea morţii şi a lumii de dincolo şi a nimicului m-a trezit din somn; a fost o chemare a egoismului etern. Aşa însă, şi fără a mă raporta numai la mine, ci avîndu-i din milă prezenţi în minte pe ceilalţi, am început să mă gîndesc că faptul de a fi sau nu destinaţi unei vieţi veşnice reprezintă axul vieţii şi al comportamentului. Un egoism care se universalizează nu mai este acelaşi egoism.“
Julien Green. „Ce bine mă simt în această bibliotecă, într-o frumoasă dimineaţă de vară... Cînd ridic ochii, văd copacii cărora soarele le-atinge frunzele, ici şi colo; ai crede că le alege dinadins pentru a-mi stîrni admiraţia – dar nu pot scrie. Aştept să mă apuce pofta de scris şi aşteptarea asta e chinuitoare. Uneori durează luni, uneori un an întreg. Am atunci impresia că nu fac nimic; zadarnic îmi amintesc versul acesta din Milton: Those also serve who only stand and wait. (Şi cei care stau şi aşteaptă sînt de folos). Asta nu mă împiedică să sufăr.“ În altă parte: „Să rămîi absolut neclintit într-o încăpere în care nu răzbate absolut nici un zgomot de afară, să încerci să faci gol în creier este o experienţă ciudată care îţi dă mai bine decît orice sentimentul aproape fizic al neantului. Nimic, nu există nimic. Ceea ce ne atrage, ceea ce ne fascinează uneori nu e nimic, dar, în schimb, acest nimic despre care vorbesc eu există în felul său ca un soi de obsesie. Este aluatul din care se plămădeşte obsesia. Nimic distruge lumea. Nimic este lumea. Nimic este ceva. Se spune că lumea nu-i nimic. Ceea ce mă supără în această frază este negaţia.“
Gide. „Să-i socotesc pe pesimişti drept duşmanii mei personali. Şi tocmai ei, întunecătorii vieţii, sînt cei ce se agaţă cel mai tare de viaţă. Căci unul dintre cele mai admirabile excese ale dragostei de viaţă e să-l aduci pe îndrăgostit gata să rişte această viaţă, să şi-o dea din exuberanţă. Şi ce ruşinoasă e preferarea visului faţă de realitate, din neputinţă, şi renunţarea de a face realitatea mai frumoasă. Ruşine să le fie, îndeosebi, delicaţilor! Să lupt împotriva molipsirii de tristeţe.“ Mai tîrziu, mulţi ani după aceea: „Nu mă pregătisem să trăiesc atît de mult. De la o anumită vîrstă mi s-a părut că îmi ies din rol. Optimismul meu devenea o poză sau bătea în retragere. Trebuia să recunosc că înfăţişarea lumii nu-l justifica deloc şi că izbuteam să mi-l păstrez decît privind în altă parte decît în mine însumi“.
Pavese. „Niciodată nu sîntem cu totul singuri pe lume. În cel mai rău caz avem tovărăşia unui copil, a unui adolescent şi cu timpul chiar a unui bărbat în putere – a aceluia care fusesem chiar noi.“ Şi: „Organizat în mod practic, zbuciumul activ ar fi trebuit să fi ieşit pînă acum din haos. Va urma o viaţă de înţeleaptă detaşare şi toată energia va fi folosită în creaţie. De ţinut minte că siguranţa din 30 decembrie ’37 era iluzorie şi că am mai delirat apoi şase luni. De ţinut minte.“ Mai spre sfîrşit: „Vine o zi în care nu mai simţim pentru cel care ne-a persecutat decît indiferenţă, iar prostia lui ne oboseşte. Atunci îl iertăm.“ Şi apoi: „Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime şi zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuţit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă, oala era plină de bunătăţi, acum s-a acrit şi ca să-i simtă gustul, omul îşi mănîncă unghiile rupte. Şi tot aşa va face şi mîine şi întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet“.
Katherine Mansfield. „Fără îndoială că ştiu mai multe decît alţi oameni: am suferit mai mult, am îndurat mai mult. Ştiu cum rîvnesc toţi la fericire, ştiu cît de preţioasă e o atmosferă caldă, învăluitoare, un climat care nu te sperie. De ce nu încerc să-mi fixez toate acestea în minte, de ce nu încerc să-mi cultiv grădina? Acum cobor într-un loc străin printre oameni străini. N-aş putea oare să mă relev ca o reală personalitate? Dar de ce să te relevi astfel? Ah, pentru că aşa ar trebui. Eu am acumulat o experienţă de viaţă care lor le e necunoscută.“