Din generaţia frunzelor lipseşte pădurea

Mai tineţi minte "eu cred că sîntem un popor vegetal"? Vorba asta a Anei Blandiana face, dacă nu mă înşel, 20 de ani. Copiii născuţi în ’88, jumătate om, jumătate plantă, au voie acum să fumeze, să bea alcool şi să treacă strada pe verde, spre mall. Cei mai mulţi chiar asta fac. Sau doar asta, punînd bazele unei clientele numeroase pentru clinicile din Viena, peste încă 20 de ani. Copiii aceştia au învăţat să vorbească cu ochii în televizorul unde curgea duios la vale ultimul congres. Au mers de-a buşilea în timpul Scrisorii celor şase, a lui Brucan şi compania. Au fost ultima generaţie cu scutece spălate de mînă, în apă rece, de multe ori cu săpun de rufe adus de la ţară, acest Carrefour al comunismului românesc. Tot de la ţară mai mîncau cîte un ou şi, cîteodată, fără judecată, chiar găina care îl făcuse. Pentru ei, schimbarea de regim s-a simţit la cîteva luni după Revoluţie cînd, prin gaura din steag, au intrat în viaţa lor Ţestoasele Ninja (să mă iertaţi, poate a trecut mai mult după evenimente), primul desen animat care ţinea mai mult de trei minute, cît era raţia pe săptămînă, înainte. Pentru noi, copilăria lor e de neînţeles. Au fost prima generaţie care a avut voie să spună la grădiniţă ce se discută acasă. Prima căreia părinţii puteau să-i facă educaţie fără să fie nevoiţi să-i spună "ca să ajungi acolo, trebuie neapărat să nu spui ce gîndeşti". Prima generaţie pentru care cariera nu era legată neapărat de conformism sau obedienţă. Ce mai, copiii ăştia nu au cunoscut decît libertatea: ei nu ştiu jandarmul cu puşca încărcată de pe graniţă şi nici emoţia de a asculta la radio, noaptea, nişte voci libere din altă ţară! Au fost prima generaţie care a putut să folosească întreg vocabularul limbii române, cu sensul originar al cuvintelor. Ar fi trebuit să fie prima generaţie deşteaptă şi verticală, prima generaţie în care aşteptam să revedem caracterul naţional, nepervertit. Ştiţi voi, ăla din clasici. Ţăranul drept şi bun, altoit cu ceva sofisticare urbană. Dezamăgirea e mare, cam cît limuzinele cu care s-au plimbat cei mai avuţi dintre aceşti copii, la terminarea liceului. Şi culmea e că Ana Blandiana încă mai are dreptate: rămînem un popor vegetal. Pe generaţia tînără există blugi originali, în ei ciocolata după care a tînjit generaţia noastră, însă din ei nu iese nici o idee nouă, pe care să reconstruim cumva morala publică. E o generaţie care nu vrea să voteze, şi nu din motivele analiştilor, alea cu scîrbă de clasa politică. Nu, e mult mai simplu: generaţia asta are o singură ideologie: aceea a cool-ităţii. Contează cum pare un lucru, nu cît de util ar putea fi el comunităţii. Oricum, conceptul de comunitate n-are unde să crească în bibliotecile deşertice în care s-a întins, în mii de reeditări, Îmi place la cumpărături, de Sophie Kinsella. "Nu mă îngrijorează nimic altceva - îmi spunea un amic medic - decît că tinerii ăştia or să fie cei care mă vor trata!" Din păcate, problema e mai de actualitate decît pare. Tinerii aceştia au deja treabă în România, însă nimeni nu le spune. Au de construit, în locul nostru, care am eşuat, lumea aceea pe care le-am promis-o. Dar cum? Re-editată azi, povestea Meşterului Manole ar suna cam aşa: biserica ar fi construită cu bani spălaţi în operaţiuni bancare dubioase, meşterii tineri ar fi toţi obosiţi în fiecare dimineaţă după discotecă şi oricum nici unul n-ar fi de meserie, iar Ana, care trebuie prinsă în zid ca să reziste biserica, e la un shooting pentru o revistă mondenă şi a lăsat vorbă că vine mai tîrziu. Generaţia asta a moştenit o ţară bolnavă. Sperăm să fie ei chirurgii care să taie în carnea moartă a laşităţii noastre, a lipsei noastre de performanţă, pe care cerem altminteri o groază de bani. Sperăm să vină o generaţie pentru care cuvîntul "patrie" nu sună aiurea, pentru care vorba "misiune" să însemne altceva decît un nivel din World of Warcraft. Dar probabil că le-am dat un exemplu prost.