Din amintirile unui cobai

5 noiembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Am fost, cu timpul, subiect al mai multor experimente pedagogice. Primul dintre ele a durat patru ani și am aflat de el mult după ce se încheiase. Povestind la un moment dat cu niște prieteni lucruri de prin copilărie, mi-a atras atenția că ei tot vorbeau despre învățătoare mereu la singular și articulat hotărît. Învățătoarea făcea și dregea, la ora de română, de muzică, de mate, de dirigenție, în pauze etc. Eram tot mai contrariat și cînd, în cele din urmă, mi-am exprimat nedumerirea, i-am pus pe ceilalți în dificultate. Cum adică, eu avusesem încă dintr-a-ntîia profesori – sau poate le zicea tot învățători – diferiți pentru fiecare materie? Și o dirigintă, ca în gimnaziu?

Atît de tare le-a fost mirarea că am început să cred că poate îmi juca memoria feste, poate chiar visasem, cine mai știe. În capul meu oricum se încîlceau, de-a valma, chipuri de profesori din primară, din generală, chiar și din liceu.

M-am apucat să verific și lucrurile, totuși, s-au confirmat: fusesem victima unui experiment. Făcusem parte dintr‑una din clasele-pilot în care se testase varianta efectuării ciclului primar, încă din prima zi de școală, cu cadre didactice diferite pentru varii materii.

Experiența mea personală m-a făcut nu numai să n-am habar de trauma pe care se pare că o resimt cei mai mulți elevi la trecerea din clasa a IV-a într-a V-a. M-a făcut ca, atunci cînd am aflat cum arăta „normalitatea“, să mă umplu de stupoare și de oroare.

M-am tot gîndit, de pildă, cum ar fi fost să fi trebuit și eu să ascult șase zile pe săptămînă – așa se învăța la vremea cu pricina – cam patru ore în fiecare zi, aceeași persoană, explicîndu-ne cum din „o“ și „i“ facem „oi“, cum din 1 și încă 1 facem 2, cum ploaia cade din nori și animalele care mănîncă iarbă se cheamă că pasc. Mi se părea peste puterile unui adult, darămite ale unui copil de nici 10 ani. În treacăt fie spus, îmi amintea de teroarea psihologică pe care o exercitau cele cinci ore consecutive de învățămînt politic și ideologic din armată, programate în fiecare zi de luni a săptămînii. 

Mi se părea și mi se pare încă total nefiresc ca, după ce se sună de recreație și profesorul – sau învățătorul – iese din clasă, același profesor sau învățător să revină invariabil de îndată ce s-a sunat de intrare. Aduce a teatru sartrian sau ionescian.

Și ce se întîmplă atunci cînd ai ghinionul ca persoana căreia i-ai fost încredințat pentru atîta amar de vreme să nu fie tocmai cea pe care ți-ai fi dorit-o în respectiva postură? Dintr-un motiv sau altul, naiba știe, cam asta e imaginea cu care am rămas despre diriginta primilor patru ani. Poate începusem eu să îmi ascut dinții rebeliunilor adolescentine sau poate nu exista acea „chimie“ despre care se zice că apropie fără nici un efort oamenii între ei, poate mecanismul afinităților mele elective era încă nerodat sau un pic dereglat, n-am de unde să știu.

Și, apropo, mă întreb și azi cine – sau măcar ce – îi pregătește pe profesori sau pe învățători pentru orele de dirigenție. Modulul psiho-pedagogic, cel puțin în forma pe care am experimentat-o eu, în nici un caz. Îmi amintesc și azi cu o strîngere de inimă de disconfortul pe care mi-l produceau, ca profesor stagiar de gimnaziu, orele de dirigenție, oscilînd între penibilul figurilor impuse, al temelor trasate de inspectorat

direcțiunea școlii și responsabilitățile asumate „la liber“, adesea covîrșitoare, pentru care mă simțeam complet nepregătit: să negociez chestiuni etice, uneori foarte grave, privind lucruri întîmplate în școală sau în afara ei, să gestionez împărțirea dreptății, să dau un sens, de fiecare dată altul pentru fiecare elev, caznei învățăturii, să găsesc un liant care să acopere noianul de antipatii și de adversități care colcăie întotdeauna într-o clasă de adolescenți… Oare și acum o fi la fel de greu?

Revin la experimentul la care am fost expus fără să fi știut măcar. Aș fi tare curios să aflu ce s-a întîmplat cu el. Ideea a fost abandonată, cel mai probabil din rațiuni financiare. Poate că niște pedagogi mult mai pricepuți decît mine ar invoca și alte motive, de specialitate. Poate că o atare formulă ar transfera șocul clasei a V-a la o vîrstă și mai fragilă, mai vulnerabilă. Pentru mine însă, ideea școlii care-ți oferă la început un substitut de părinte a rămas o bizarerie. Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost să fi trebuit să-mi ascult propriii părinți cîte patru ore pe zi, cu program fix și teme prestabilite. Lor însă, chiar dacă ar fi avut vreme la dispoziție, nu le-ar fi dat, slavă Domnului, niciodată prin minte așa ceva.

După atîți de „poate“, aș vrea totuși să închei cu o certitudine. Toate reformele izbîndite ale educației au acceptat și, în cele din urmă, au validat ideea că esențial nu este cum se configurează studiile universitare și nici măcar cele liceale, ci ce se întîmplă în ciclurile inițiale, școala primară și anul pregătitor.

Poate vom reuși cîndva să ne o¬prim cu mai multă migală și în¬țelegere și asupra acestei năpăstuite zone a învățămîntului românesc. Poate, cîndva, experimente ca acela pe care l-am trăit își vor cîștiga dreptul de a aspira la normalitate.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe