Dimineți în porturi
Navigînd printre insulele grecești, un lucru m-a minunat în mod special: diminețile în porturi, în micile și pitoreștile lor porturi, pline de cafenele și mici prăvălii, deschise devreme pentru oamenii de toate națiile care-și beau cafeaua de dimineață și apoi pleacă spre alte locuri. Contrastul dintre albastrul de cerneală (Pelikan) al mării și albul caselor, ca niște cubulețe de zahăr, cu uși și geamuri albastre și ele, e marca acelei alte lumi. Nicăieri culorile steagului nu cred că se potrivesc mai bine cu imaginea țării. O lume deschisă, luminoasă și senină, cu care noi ne intersectăm doar în vacanțe.
Localnicii sînt și ei mereu prezenți, nu doar pe post de negustori. Cîrciuma în care vîrstnicii cu baston, haine și șapcă de stofă dezbat chestiunile la ordinea zilei e și ea întotdeauna acolo, printre altele. E adevărat însă că discuțiile lor se încing mai spre seară. Diminețile sînt animate mai degrabă de yachtmenii cu fețele arse de soare, cu alurile lor sportive și degajate, purtînd flis-uri colorate și care fac ultimele pregătiri și aprovizionări înainte să ridice ancora. Unii își degustă cafeaua, cum spuneam, la terase, discutînd despre ale lor sau pur și simplu privind marea și catargele velierelor care se bălăngăne la chei. Un zgomot odată foarte specific marinelor cu veliere cînd bătea vîntul (adică aproape mereu), cel al fungilor neîntinse care loveau catargul, e astăzi mai rar, din cauza sistemelor moderne de rulare a velelor și de mascare a fungilor.
Localnicii par a fi și mai lipsiți de griji decît navigatorii de vacanță. Să fi fost puțin trecut de opt, într-o asemenea dimineață splendidă, în Poros. Urmăream cu privirea o doamnă în vîrstă, îmbrăcată cochet, care se preumbla încetișor pe chei, privind curioasă și nu prea, cînd în stînga, cînd în dreapta, pendulînd într-o mînă o pungă transparentă. Înăuntru era un pește. Un singur pește, nici prea mic și nici prea mare. Îl cumpărase probabil de la vreun pescar plecat cu noaptea-n cap, întors deja în port, și îl ducea acasă să-și prepare masa de prînz. Ce viață!
Un alt localnic călărea un monociclu acrobatic, ca la circ. Se oprea din cînd în cînd să mai schimbe o vorbă cu cîte un cunoscut. La ora aceea matinală! Într-un loc mai liber al pontonului principal, prinsă la babale, se legăna o ambarcațiune cu motor. O barcă veche, dar bine întreținută, foarte dichisită, cu un nume atipic: La Professora. La bord, pe punte, într-un fotoliu comod, ședea o doamnă care citea o carte, mîngîind cu o mînă un cățeluș flocos. La Ermioni mai văzusem o barcă cu pînze, proprietatea a două doamne vesele, plină cu ghivece cu flori aromatice. Era un fel de grădină purtată cu grijă pe valuri, din port în port. Ce viață!
Îmi sorbeam cafeaua lîngă o gelaterie, deschisă și ea, la al cărei galantar ți-era și frică să te uiți. Combinația de culori era amețitoare. Vreo 30 de feluri de înghețată și sorbeturi, cu banane, felii de pepene, ananas, rodii sau căpșuni proaspete înfipte în vîrful mormanelor colorate. Alături pornea o stradă îngustă, în trepte vopsite în alb și gri, de care știam că ducea la o tavernă dintr-aceea aparent simplă și populară, în care găseai însă delicii greu de descris. Cu o seară înainte, proprietarul mă întîmpinase cu un lichior de struguri din partea casei și mă servise cu un stifado cu arpagic și un sos dumnezeiesc. Avea și un saganaki incredibil, ca să nu mai vorbesc de musaca. La urmă, nu m-a lăsat să plec fără o prăjiturică de-a dreptul mortală, preparată probabil de femeia cu basma care robotea prin bucătărie. De jur împrejur era plin de pisici, numai bune de pus pe Facebook și care se ocupau imediat de eventualele resturi. Ce viață!
Într-un alt port, la Milos, acolo unde a fost găsită celebra Venus cu mîinile lipsă, am văzut o rață albă și grasă, care măcănea de zor, plimbîndu-se mîndră pe un ponton. Scăpase din vreo curte? Într-o gheretă din apropiere stătea funcționara care înregistra yachturile din port, avînd un papagal vorbitor pe umăr. Era foarte încîntată dacă-i cereai voie să-i pozezi papagalul care-i ciugulea o ureche. Un papagal și-o rață. Ce viață!
Am ocolit Eghina, insula Sfîntului Nectarie, de data asta fără să acostăm în ea. Mi s-a povestit că acolo s-ar face un lichior de fistic, ceva ce nu s-a mai pomenit. N-am găsit nicăieri altundeva în Grecia acel lichior, dar peste tot pe unde am întrebat mi s-a oferit, în schimb, mastică. Pînă la urmă, n-am cumpărat băutura, ci șerbetul de mastic. O altă nebunie, vă asigur. Ce viață!