Dilema lui Băsescu

1 iunie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Preşedintele a promis să redea încrederea românilor în instituţii. Dar cum poţi să faci asta cînd toată lumea aşteaptă să intervii personal în diverse situaţii, peste capul şi autoritatea instituţiilor, te somează să o faci, se supără dacă nu intervii şi te laudă cînd o faci? Cea mai importantă misiune a mandatului lui Traian Băsescu este reconstrucţia statului. Este o sarcină autoasumată, căci preşedintele a repetat obsesiv în campania electorală o temă deloc atractivă şi spectaculoasă: funcţionarea instituţiilor. A fost un caz rar în care un candidat, spectaculos în sine, abordează sistematic o temă plicticoasă. Construcţia instituţională este şi o sarcină ingrată pentru un om politic. Nu se pot tăia panglici, nu face ştiri spectaculoase şi, culmea, nici măcar nu are efecte imediate. Istoria ar putea confirma că numai aşa, prin instituţii, se poate dezvolta o democraţie, mai ales în contextul lipsei acute de spirit civic de care suferă România. Dar cui îi pasă de istorie? E drept că, atunci cînd s-a proclamat preşedinte-jucător, Băsescu a încurajat ideea că va interveni cînd oamenii simt că sistemul nu merge. A încurajat, conştient sau nu, aşteptări de tipul Cuza-Vodă, cu Domnul care îndreaptă greşelile, nedreptăţile sau abuzurile sistemului. Trebuie să precizez că nu intru în corul celor care văd pericolul instaurării unei dictaturi băsesciene. Dincolo de greşelile pe care le-a făcut, Băsescu nu a dat nici un semn că ar dori să iasă din cadrul democratic şi, oricum, indiferent de ce ar dori el, e împiedicat de doi factori majori: a) baza sa de putere e limitată, mult mai limitată decît a fost cea a lui Adrian Năstase pînă în 2004 sau a lui Ion Iliescu pînă în 1996; b) România a intrat pe o traiectorie în care o tentativă de restrîngere a democraţiei ar aduce pierderi imediate pe care nici un virtual dictator nu şi le-ar permite (cu alte cuvinte, avem mult mai multe de cîştigat orbitînd prin curtea democraţiilor europene decît făcînd experimente pe la uşă, indiferent de cît de popular ar fi experimentatorul). Precizarea fiind făcută şi plasînd analiza într-un context democratic, putem observa cum combinaţia dintre un preşedinte-jucător şi un sistem gripat duce la tot mai multe intervenţii personale, intempestive şi spectaculoase, care poate întăresc şi mai mult popularitatea lui Băsescu, dar fragilizează tocmai sistemul instituţional. A ieşit din spital pentru a-i urechea pe miniştri pentru modul în care au tratat al doilea val al gripei aviare. Mai rar aşa unanimitate prin ziare în a saluta un gest al unui om politic. Chiar şi cei care plîng ipocrit pe umerii Constituţiei, de cîte ori zice Băsescu cîte ceva, au fost de acord acum că preşedintele a spus lucrurilor pe nume. Ba chiar, impresia generală e că reacţia autorităţilor a fost imediat mai bună, deşi nu e clar în ce fel. Dimpotrivă, prin iniţiative heirupiste de genul "să-mi aflaţi cauza în 24 de ore", situaţia poate fi înrăutăţită. Dar aici intervine diferenţa între realitate şi imagine, iar preşedintele e maestru în imagine. Intervenţia sa a dat impresia că cineva se ocupă, că cineva poate controla situaţia cînd părea că scapă de sub control. Acesta e doar ultimul exemplu. Recursul la Băsescu începe să devină o practică. Greviştii de la Garda Financiară cer intervenţia preşedintelui. Tot preşedintele a intervenit să rezolve criza de la CNSAS. Dacă ne amintim faptul că el personal şi partidul său creaseră respectiva criză, e remarcabil că tot el a ieşit ca "omul-cu-soluţia" pînă şi din respectiva tărăşenie. În scandalul catedralei catolice versus încă-o-hidoşenie-din-beton-şi-sticlă, primarul Videanu a ţinut constant partea hidoşeniei. Răspunsul său stereotip a fost că totul e legal, răspuns care apare tot mai frecvent la primarul-general cînd nu are, de fapt, ce să spună: nu poţi justifica ridicarea unui chibrit uriaş lîngă o catedrală prin simplul fapt că ai fost destul de stupid să îi dai autorizaţie. Ba chiar, la un moment dat, Videanu ajunsese să îl ameninţe voalat pe arhiepiscopul catolic că îl paşte puşcăria pentru şantaj. Apoi, preşedintele Băsescu a spus că trebuie să se găsească o soluţie. Practic, asta însemna că preşedintele intervine de partea celor care protestau, pentru că şi constructorul, şi primarul aveau deja soluţia. Ca prin farmec, apare şi Videanu la televiziune spunînd că se caută o soluţie pentru plasarea chibritului în altă parte. A spus-o cu un aer natural şi zîmbitor, de parcă fusese ideea sa. Mărturisesc că am fost uşurat cînd am auzit de intervenţia preşedintelui în problema catedralei catolice. Cum probabil au fost mulţi alţii. Dar recursul permanent la Băsescu nu este o soluţie. Nu putem aştepta mereu cu speranţa că omul de la Cotroceni va gîndi la fel ca noi şi se va face dreptate. Sau o putem face, dar pe riscul nostru. De pildă, cînd a intervenit pentru a detensiona situaţia dintre ministrul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, a luat mai degrabă partea CSM. Care CSM apare acum în raportul de ţară ca frînarul reformei. În toate aceste cazuri, se exercită o combinaţie între forţa instituţională a poziţiei de preşedinte şi forţa personalităţii politice a lui Băsescu, de departe cel mai popular oficial al momentului. În toate aceste cazuri, preşedintele nu a intervenit din proprie iniţiativă, ci la cererea unei părţi a presei sau a celor implicaţi. În toate aceste cazuri, intervenţia a fost salutată de majoritatea comentatorilor. Şi în toate aceste cazuri, a fost vorba de recursul la Băsescu ca modalitate extraordinară de a depăşi blocajele sau deficienţele instituţionale. Ceea ce ne întoarce la dilema lui Băsescu: cum poţi construi instituţii cînd galeria îţi cere să le dai şuturi?

Mai multe