Dilema dronei americane
Luna trecută, Faisal bin Ali Jaber a făcut o călătorie dinspre Yemen înspre Washington. A venit să pună o întrebare: de ce o dronă a Statelor Unite a deschis focul şi l-a omorît pe cumnatul său, om al clerului, care se declarase de multe ori contra Al Qaeda? În acelaşi atac, Jaber şi-a pierdut şi nepotul, un poliţist care doar îşi proteja unchiul.
Reprezentanţi ai congresului şi oficiali guvernamentali s-au întîlnit atunci cu Jaber, prezentînd condoleanţe, fără a-i oferi însă vreo explicaţie. De altfel, nici Statele Unite nu au recunoscut că ar fi făcut vreo greşeală.
Este adevărat, o săptămînă mai tîrziu, generalul Joseph F. Dunford Jr., comandant al Statelor Unite şi NATO în Afganistan, şi-a cerut scuze oficial pentru că o dronă a atacat şi a omorît un copil, rănind grav şi două femei din provincia afgană Helmand. În plus, nefericitul incident a survenit şi într-un moment dificil, deoarece a coincis cu negocierile pentru un acord privind rămînerea unui contingent minim de trupe în Afganistan, după plecarea stabilită a trupelor străine în 2014. Hamid Karzai, preşedintele afgan, a făcut, de altfel, referire la victime şi la incidentele provocate de forţele militare ale SUA, ca la un motiv de a nu semna acordul. „De ani de zile“ – a declarat Karzai într-un comunicat emis după atac – „oamenii noştri sînt omorîţi, iar casele le sînt distruse pe motiv că se duce un război contra terorii.“
Războiul contra terorii este real, nu doar un pretext, dar la fel de reale sînt, de ani de zile, şi victimele în rîndul civililor. În 2006, am scris despre atacul unei rachete americane asupra unei case din Damadola, un sat pakistanez aflat lîngă graniţa cu Afganistanul, atac în urma căruia au fost omorîţi 18 oameni, printre care şi 5 copii.
Atunci, preşedintele George W. Bush nu a prezentat nici o scuză publică şi nici nu i-a mustrat pe cei responsabili. Acest lucru, am subliniat atunci, contrazicea afirmaţia sa (referitoare la etica distrugerii embrionilor numai pentru a crea celule stem) despre rolul preşedintelui Statelor Unite, care are „obligaţia majoră să apere şi să preţuiască viaţa, atît pe teritoriul SUA, cît şi oriunde în altă parte a lumii.“
Înainte să devină preşedinte, Barack Obama susţinea că, deoarece Statele Unite nu au îndeajuns de multe trupe care să rămînă în Afganistan, „raidurile aeriene asupra satelor şi omorîrea civililor sînt cele care provoacă cele mai multe probleme în zonă.“
Din declaraţia preşedintelui Karzai, pare că problemele nu au dispărut. Şi nici nu sînt limitate la Afganistan. Victimele civile cauzate de Statele Unite au provocat tensiuni şi în relaţiile dintre SUA şi Pakistan. Conform raportului emis în luna septembrie de către Ben Emmerson, raportorul special al ONU – departamentul Drepturilor Umane şi Contraterorismului, Statele Unite au provocat moartea a cel puţin 400 de civili, în Pakistan, cifră la care se mai adaugă încă alţi 200 de „posibili necombatanţi“. (Cum defineşti însă un combatant, într-un război care se duce fără confruntare armată făţişă? Oare dacă doar găteşti pentru militanţi, primeşti automat statut de posibil combatant?)
Raportul lui Emmerson a fost construit pe cifre furnizate de către Ministerul de Externe al Pakistanului, cifre reduse cu promptitudine de către ministrul Apărării, care a emis propriile cifre, conform cărora doar 67 de persoane, dintr-un număr de 2227 au fost civili omorîţi, din 2008 pînă în prezent, de atacurile dronelor. Mulţi observatori au fost surprinşi de acest număr mic.
În luna mai, într-un discurs ţinut la National Defense University, Obama s-a declarat pro-folosirea dronelor. A spus că Statele Unite au fost atacate pe data de 11 septembrie 2001, aşa că războiul dus contra Al Qaeda, talibani şi toţi cei care îi ajută, este unul îndreptăţit. Punînd accent pe sintagma-cheie folosită în multe discursuri, tradiţionalul „război îndreptăţit“, Obama l-a numit şi „un război dus proporţional şi, în ultimă instanţă, unul de autoapărare.“
Asta poate fi adevărat, dacă vorbim de războiul contra Al Qaeda; nu mai este atît de corect în ceea ce îi priveşte pe talibani. Oricît de nocivă ar fi fost puterea lor asupra Afganistanului, talibanii n-au atacat America, iar războiul lui Bush contra lor nu a avut componenta de „autoapărare“.
Obama a recunoscut că oameni nevinovaţi au fost omorîţi de atacurile dronelor, dar a precizat, luînd apărarea atacurilor, că acestea au fost menite să elimine operaţiunile Al Qaeda, că ele au distrus planuri teroriste şi că, în definitiv, au salvat vieţi omeneşti. A subliniat faptul că numărul musulmanilor omorîţi de atacurile teroriste ale Al Qaeda „întrece orice estimare a victimelor civile cauzate de atacurile dronelor.“
Să nu faci nimic – a mai adăugat Obama – „nu este o opţiune.“ Şi nici să trimiţi trupe terestre – iar aici şi-a contrazis declaraţiile din 2007 – nu ar micşora numărul victimelor din rîndul civililor. Mai mult, asta ar duce la impresia că Statele Unite sînt, de fapt, o armată de ocupaţie – percepţie ce ar provoca un „torent de consecinţe nedorite“.
Totuşi, Obama a promis o schimbare a politicii, indicînd că, de acum înainte, va cere să fie aplicat cel mai înalt standard de „aproape sigur“ că „nici un civil nu va fi omorît sau rănit“ într-un atac cu drone.
După acel discurs, frecvenţa atacurilor în Yemen şi Pakistan a scăzut, dar victime civile tot au existat, ce e drept, într-un număr mai mic. Pare însă că acel standard de „aproape sigur“ nu este deocamdată atît de sigur.
Cît timp Al Qaeda continuă să comploteze planuri teroriste, nu poţi cere Statelor Unite, în mod raţional, să nu dea undă verde atacurilor contra liderilor şi a celor care duc la îndeplinire planurile teroriste. Dar Obama a promis o mai mare transparenţă, ceea ce este vital pentru orice discuţie de substanţă, atît asupra punctelor bune şi slabe ale atacurilor în care se folosesc drone, cît şi asupra controlului democratic pe care Statele Unite îl au în războiul antiterorism.
Refuzul administraţiei de a oferi scuze lui Jaber, sau chiar de a-i oferi explicaţia accidentului, indică faptul că toate acestea mai au de aşteptat.
Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Animal Liberation, Practical Ethics, One World, şi The Life You Can Save.
Copyright: Project Syndicate, 2013
traducere de Stela GIURGEANU