Dihotomii

6 iunie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Cultura română are aplecare pentru matricele dihotomice. Între filologi circulă de multă vreme mitologia celor două figuri tutelare, opozabile, revendicîndu-se de la două paradigme net contrastante: G. Călinescu și Tudor Vianu.

Despre cel dintîi se istorisesc, în varii împrejurări, scene anecdotice, pline de pitoresc: despre amfiteatrul „Odobescu“, mereu arhiplin la cursurile lui, cu studenți cățărați pe pervazurile ferestrelor, despre modulațiile inimitabile ale vocii maestrului, despre aluziile înțepătoare la adresa vremelnicii puteri politice, despre curtea seniorală a asistenților plasați în prima bancă, despre întrebările privitoare la sexul îngerilor adresate la examen timoratelor studente ale Literelor bucureștene. Potrivit acelorași surse folclorice, în sala de curs în care oficia Tudor Vianu o mînă de studenți ascultau prelegerile deloc spectaculare ale esteticianului, comparatistului, stilisticianului, într-o atmosferă austeră, dedicată disciplinei spiritului și rigorii cunoașterii.

În matricea noastră culturală, filologul, în special criticul sau istoricul literar, se regăsește în interiorul acestei polarități: fie urmaș al ethos-ului histrionic călinescian, fie descendent al cumpătatei raționalități vianești; mizînd fie pe exercițiul seducției intelectuale, fie pe cel al construcției intelectuale migăloase și ferme.

Constantin Noica avea să teoretizeze la rîndul său o dihotomie similară, între „luciditate“ și „somnambulism“, ca două variante opozabile ale raportării la actul cultural. Spre deosebire de filologi, care lăsau deschisă alegerea, cu avantaje și dezavantaje, filozoful își mărturisea opțiunea fermă pentru postura „somnambulică“, singura aptă, în concepția sa, de a genera impetus creator, în comparație cu sterilitatea lucidității critice.

Dihotomizări de acest gen, la fel de partizane, întîlnim, de pildă, și în Omul recent al lui Horia-Roman Patapievici – între specialistul prizonier al domeniului său de expertiză și intelectualul autentic, dispus să exploreze teritoriul nemărginit al interogației epistemice –, semn că matricea binară e departe de a-și fi epuizat creditul. Într-un eseu ce deschide volumul Limba păsărilor, Andrei Pleșu, mai deloc filolog ca formație, își deapănă pe larg regretul că lingvistica și-ar fi trădat misiunea exploratorie, cantonîndu-se într-un formalism descriptiv și abandonînd proiectele explicative fundamentale, precum acela de a elucida, pe urmele gîndirii cratyliene, originea limbajului verbal. Exemplele privind această optică dihotomizantă pot fi, neîndoielnic, extinse, ea făcînd parte din zestrea mentală a gîndirii din toate timpurile, dar dovedindu-și, cred, o vigoare aparte hic et nunc, în lumea autohtonă contemporană, în căutarea ei frenetică de a alege „calea cea dreaptă“, de ieșire din amorf și din minorat cultural.

Există un model paidetic dezirabil în formarea umanistă a tinerilor de azi?

Superficialitatea lui homo zappiens pare să reclame corectivul formulei vianești. Pare să avem nevoie mai mult ca oricînd de antrenamentul unei gîndiri riguroase și de soliditatea construcției cognitive. Debusolarea axiologică își revendică cu tărie pandantul reflexiei sistematice în sfera valorilor. Totodată, însă, hedonismului postmodern îi este afină arta seducției intelectuale călinesciene. Și, nu în ultimul rînd, nicicînd curajul creativității nu a fost mai insistent clamat în strategiile educaționale.

Avem nevoie, probabil, de a găsi soluții pentru acomodarea celor două mari obiective ale educației umaniste: dezghiocarea creativității și a expresiei personale, pe de o parte, formarea discernămîntului, pe de cealaltă parte.

Studiul literaturii, cel pe care paradigma tare a gîndirii științifice îl împinge către o tot mai excentrică marginalitate, are șansa de a realiza optim o astfel de sinteză. Contactul cu textele literare, strunit cu ingeniozitate, aduce în prim plan personalitatea receptorului, cu idiosincraziile ei, cu apetențele și cu credințele ei. Totodată, natura fundamental dialogică a orei de literatură creează premisele raționalizării propriului eu.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe