Diferențe

Multe s-au schimbat în ultima vreme în ceea ce privește stațiunile de schi din România, dar încă și mai multe ar mai fi de făcut pentru a se ajunge la ceva cît de cît asemănător cu ceea ce se petrece în Occident. Am mai scris pe tema asta. Sigur, niciodată Carpații nu vor fi ca Alpii, speranța ar putea fi însă ca acele chestiuni care țin de puterea omenească să ajungă la niveluri comparabile.

Pe domeniul schiabil din Bucegi, zona care ține de Sinaia, de exemplu, în fiecare an apare cîte ceva nou. În anii trecuți au fost construite cele două telegondole care urcă din oraș pînă sus, în paralel cu vechea telecabină. Capacitatea de transport e mult mai mare și enervantele cozi de altădată au cam dispărut. Uneori, totuși, se mai aglomerează telescaunul din Valea Soarelui. Acum vreo trei ani, acolo a apărut și un nou teleschi, iar în iarna trecută a fost dat în folosință un altul, numit Călugărul, grație căruia celebra pantă care cobora de pe vîrful Furnica, pe traseul spre Piatra Arsă (care ne scotea sufletul în excursiile clasice din Bucegi), a devenit iarna pîrtie de schi. În sezonul actual am avut parte de o nouă surpriză: toate instalațiile de urcare pe cablu s-au unificat sub aceeași administrație și, cu un unic skipass, le poți folosi pe toate. De asemenea, în vreme ce vechiul telescaun din Valea Dorului urmează probabil să fie casat, unul nou a fost deja deschis (aproape pe nesimțite), paralel cu cel vechi. După decenii în care lucrurile doar s-au degradat, în ultimii ani se văd, rînd pe rînd, noi investiții. Edilii par să fi înțeles și că  pîrtia de schi nu este o pantă a muntelui cu zăpadă, care poate fi lăsată în voia naturii, ci o cale amenajată de om. Sus pe platou, așa-numitele ratrac-uri, își fac treaba destul de constant, pîrtiile sînt bine marcate și bătute. Probleme rămîn pe pîrtiile care coboară spre Cota 1400 și spre oraș. Acum vreo doi ani, primarul s-a lăudat că a redeschis celebra pîrtie Carp. Minunea a ținut doar vreo săptămînă. Desigur, aventurierii pot coborî pe acolo și cînd pîrtia nu e amenajată, dar schiori așa temerari sînt din ce în ce mai puțini, iar la urma urmelor, nu e deloc sigur și nici corect să te avînți pe un traseu oficial închis.  

Altă mare problemă dintotdeauna, pentru cei care vor să schieze la Sinaia, e vîntul. Nu atît schiorii sînt deranjați, cît instalațiile care urcă de la Cota 1400 la Cota 2000. Și vechea telecabină și mult mai noua telegondolă se opresc nu la cine știe ce furtuni excepționale, ci la viteze ale vîntului destul de obișnuite în zonă. Avînd în vedere această problemă, cu care telecabina se confruntă de peste 50 de ani, e de neînțeles de ce la noua telegondolă nu s-a găsit o soluție tehnică adecvată. Toți cei care au fost în Alpi știu că asemenea soluții există. Trebuie spus și că atunci cînd vîntul bate la limită, ca să vadă dacă se poate circula sau nu, angajații fac probe, dar numai în timpul programului, niciodată înainte. Și operațiunea de dezghețare a cablurilor, cînd e necesară, se face doar în timpul programului de funcționare, adică pe timpul clienților. Sînt lucruri care nu țin nici de natură și nici de tehnologie. 

O altă stațiune de schi care a luat avînt imediat după Revoluție este Azuga. Acolo sînt două pîrtii mari (Sorica și Cazacu) și o telegondolă, plus alte cîteva mici instalații de urcare, fiecare cu alt administrator și alt regim de bilete. Proprietarii sînt precum micii deținători de terenuri agricole care nu vor să se asocieze. Se spune că nici n-ar avea cum să se înțeleagă între ei, fiind din partide diferite care, succedîndu-se la șefia administrației locale, și-au făcut pe rînd, fiecare, propria instalație. De asemenea, ratrac-urile din Azuga bat pîrtiile după o socoteală numai de conducătorii lor știută. Anul acesta, de exemplu, au pierdut ocazia să amenajeze partea de sus a pîrtiei Cazacu, care, pur și simplu, a fost închisă tot sezonul. 

Spuneam că, deși unele lucruri se mișcă, evoluția e prea lentă. Dacă ar fi să gîndim la scară mare (occidentală), imaginați-vă o rețea de instalații de urcare pe cablu și de pîrtii de schi care să pornească din Sinaia, de exemplu, să ajungă pe platoul Bucegilor, să coboare în zona Peștera, să urce la vîrful Omu și să coboare apoi în Bran (eventual să facă și legătura peste șoseaua Predeal-Rîșnov cu instalațiile din Postăvaru și Poiana Brașov). Sau ar putea fi construit un domeniu schiabil care să se întindă pe întreg versantul de nord al Făgărașului, în care toate satele de la poale să devină mici stațiuni. Acolo n-ar mai fi probleme nici cu zăpada (deși între timp s-au inventat și tunurile de zăpadă).

Pînă atunci, ar fi de dorit măcar ceva mai simplu: telegondolele și telescaunele să meargă cu viteza cu care merg în stațiunile din Alpi, nu în varianta economic-domoală tipic autohtonă. Încetineala lor e unul din primele lucruri care te frapează cînd vii dintr-o stațiune occidentală.

Dacă ar fi să fac o comparație, Val Gardena, de exemplu, e o zonă de schi în Italia în care pîrtiile legate între ele însumează 500 de kilometri. Iar skipass-ul Dolomiti Superski e valabil pe o rețea de peste 1.200 de kilometri de pîrtii, deservite de 450 de instalații de urcare, care trec prin 15 mari stațiuni cunoscute și multe alte localități și cătune (și asta e doar în Dolomiți). 

Probabil că la așa ceva nu vom ajunge vreodată, dar mă tem că nici la grija chelnerului italian care așteaptă ca toți mesenii să vină de afară, de la pauza de fumat, pentru a le pune în față un fel, despre care spunea că trebuie neapărat mîncat fierbinte. Și cred că nici la cele șapte feluri formidabile ale unei cine de gală, ca să nu mai vorbesc de cele „doar” cinci feluri delicioase ale unei cine obișnuite de la un hotel obișnuit din Valdaora, nu vom ajunge.