Dictatorul prin curtea lui

Virulența reacțiilor provocate de decizia regimului Lukașenko de a deturna un avion pentru a-l reține pe unul dintre pasageri e perfect îndreptățită. Ea trădează însă un soi de stînjeneală a elitei politice europene care, pusă în fața un act vădit ilegal, nu prea știe ce e de făcut. Condamnări, delimitări și expresii plastice de dezaprobare s-au tot pronunțat în legătură cu Belarusul de zeci de ani deja. Aleksandr Lukașenko și-a văzut netulburat de cariera de „ultim dictator al Europei“. A arestat pe cine a vrut să aresteze, a condus cum a dorit să conducă și, în general, și-a făcut un renume din capacitatea de a demonstra că „rezistența e inutilă“. Așa se explică și îndrăzneala de a deturna un avion european sub pretextul unei false alarme cu bombă.

Profitînd de contextul geopolitic, Luka­șenko a navigat între Occident și Rusia suficient de abil cît să nu enerveze prea mult, dar nici să nu dea senzația că a renunțat la independență cu totul. Ori de cîte ori bate vîntul mai puternic dinspre Vest, președintele bielorus mai semnează un acord de colaborare cu Rusia – fie el politic sau economic. Cînd e liniște, și asta se observă mai puțin, Lukașenko are mici pusee de mîndrie națională și pretenția că deține controlul total asupra destinului țării sale. Ba chiar, în momente de aroganță supremă, îl dojenește pe Vladimir Putin sau îi dă sfaturi.

Ca alți lideri de prin Estul post-sovietic (a se vedea cazurile Voronin și Plahotniuc din Moldova), președintele Belarusului joacă aproape exclusiv o carte personală. Loialitatea sa merge nu către puteri externe, ci către propriul său anturaj care presează pentru conservarea puterii și privilegiilor. Fostul șef de colhoz știe bine că nu prea are de ce să se teamă cîtă vreme Rusia îl tolerează și îl folosește, Occidentul îl ignoră, iar poporul său nu reușește să își adune puterile pentru a-l răsturna și a-l trimite după Ceaușescu. Sau măcar după Todor Jivkov, la o nemeritată pensie.

În urmă cu cîteva luni publicam, în acest spațiu, mărturia lui Simon Vitușka, un tînăr din Minsk, arestat pentru că a participat la proteste împotriva regimului. Ceea ce descria Simon în acel text era un soi de luptă încrîncenată și aproape fără șanse. Roman Protasevici, jurnalistul arestat duminică, nu e cu mult mai în vîrstă decît Vitușka. Vina lui principală e că e un om al timpului său – pus în fața cenzurii din presă, a fondat și întreținut canale de Telegram pe care a diseminat informații despre tulburările politice din țară. Nimic mai mult. Nu e departe de ceea ce face orice om liber cu un cont pe o rețea socială.

Pasagerii avionului deturnat povestesc despre teroarea din ochii lui Protasevici atunci cînd KGB-ul din ­Minsk l-a luat dintre ei. Protasevici le-a zis celor care au rămas să își continue drumul fiindcă riscă o condamnare la moarte (Belarus e ultima țară europeană care menține pedeapsa capitală). A apărut, după o zi, într-o înregistrare în care, asemeni ostaticilor din zonele de război, își asumă vinovăția pentru organizarea protestelor și susține că este tratat bine de autorități. Sigur, nici o legătură între echimozele de pe fața lui și aceste declarații.

Despre Protasevici știm pentru că a fost arestat folosindu-se o metodă ne­aș­teptată. Deturnarea unui avion de linie european care făcea legătura dintre două capitale ale unor state membre ale UE e de natură să creeze neliniști oricărui om normal. Vor fi destui cei care, de acum înainte, pe lîngă durata zborului, vor verifica și pe deasupra căror țări va trece avionul. S-a mai întîmplat așa și după ce separatiștii ruși din Donbas au doborît o cursă de linie malaeziană care făcea legătura între Amsterdam și Kuala Lumpur. Apoi toată lumea a uitat. 

Acesta este marele secret al longevității politice a lui Lukașenko – faptul că, luați cu agenda zilnică, democrații europeni uită de el. Pînă cînd comite următoarea tîmpenie majoră. În numele Realpolitik-ului sau al ordinii priorităților pe agendă s-a trecut de fiecare dată peste alegerile falsificate, peste disidenții dispăruți sau torturați, peste solicitările disperate de ajutor venite din partea opoziției bieloruse.

Spuneam mai sus că europenii par stînjeniți. Au anunțat iar niște sancțiuni, vor mai veni și altele și, peste cîteva zile, vom fi uitat cu toții și de Protasevici, și de Lukașenko. Apoi ne vom mira din nou cînd dictatorul va mai face ceva ieșit din comun. Și va trebui să exagereze serios ca să ne atragă atenția.

Cîtă vreme Europa va continua să permită schimburi comerciale cu Belarus, cîtă vreme brand-urile occidentale vor fi disponibile în magazinele din Minsk, cîtă vreme Occidentul va pretinde că „se poate discuta“ cu Minskul, iar represiunea e o excepție, nu o regulă, Lukașenko va rămîne la locul lui. Strict în acest caz, Europa ar trebui poate să renunțe la mănuși și să își propună, deschis sau nu, încurajarea unei schimbări a regimului din Belarus. Asta înseamnă, dincolo de dorințe, investiții și strategie. Simplele eforturi are lituanienilor sau polonezilor nu sînt suficiente. Altfel, pe la el prin curte, dictatorul va continua să dicteze după cum îl duce minte și cum îi e voința. 

Iar dacă Protasevici moare în detenție, Lukașenko nu își va pierde somnul. Dar vreo cîțiva lideri europeni ar merita lucrul ăsta. Pentru că, spre deosebire de bieloruși, ei au libertatea de a decide ce e bine și ce e rău.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.