Diavolul de pe ruta Gainsville - Mazar-i-Sharif

14 aprilie 2011   PE CE LUME TRĂIM

În Florida, Terry Jones păstoreşte o congregaţie creştină cam bizară, compusă din nu mai mult de 50 de persoane. Se cheamă, suav, Dove World Outreach Center – o denumire care evocă inocenţă, puritate, pace şi generozitate, încluzînd abil un simbol  (porumbelul) şi un deziderat (ieşirea altruistă spre lume) creştin. În realitate, comunitatea aceasta practică un fel de creştinism apucat, radical, venit direct din excesele cu adevărat anticreştine ale Evului Mediu. O rapidă informare în legătură cu activitatea Centrului arată că principala preocupare a celor strînşi acolo este aceea de a înfiera, militant şi radical. Centrul, condus acum de Terry Jones,  pare a fi foarte preocupat să-i identifice şi să-i execute fără ezitare pe toţi inamicii Bibliei. În general, nu scapă nimeni, de la homosexuali la musulmani. 

În iulie 2010, Terry Jones, un fel de pastor autodidact, cu har incert şi studii informale, a anunţat că va comemora 9 ani de la atacul din 11 septembrie 2001 arzînd pe rug cîteva sute de exemplare ale Coranului. A anunţat cu aer oficial că 11 septembrie 2010 va fi „ziua internaţională a arderii Coranului“. A atras, cu asta, o oarecare atenţie din partea presei şi reacţii unanime de dezaprobare, de la Barack Obama pînă la Sarah Palin, de la lideri religioşi americani pînă la intelectuali islamici şi ong-işti europeni care luptă cu fascismul. La început, a părut că pricepe. A spus că renunţă. Dar, deodată, pe 20 martie 2011, Terry Jones se îmbracă în robă de judecător, instituie un fel de tribunal compus din cîţiva membri ai congregaţiei sale şi se joacă de-a procesul vreme de cîteva ore. În final, sentinţa spune clar cine e vinovat de oroarea de la 11 septembrie: Coranul. Prin urmare, condamnă Coranul la ardere pe rug şi sentinţa se execută pe dată. Sînt convins că nu există nici un cititor al acestui colţ de pagină care să nu sesizeze, imediat, imbecilitatea gestului. Presa americană, într-o interesantă atitudine responsabilă, nu dă evenimentului nici o importanţă. Numai că, pe lumea asta, există YouTube, Facebook, Twitter şi altele asemenea. Astfel, lumea asta a putut vedea ceva ce – o spun după ce m-am gîndit mult – n-ar fi trebuit să vadă: spectacolul grotesc al arderii Coranului într-o curte înverzită din Gainsville, Florida. Şi încă, tragedia ar fi putut fi, măcar pentru unii, evitată. Dar Hamid Karzai găseşte cu cale să condamne public actul lui Jones pe 24 martie şi, după cum spun mai toţi analiştii, cu această ocazie cei mai mulţi afgani află că un creştin din America a ars pe rug Coranul. O zi mai tîrziu, diplomaţia iraniană condamnă şi ea, oficial, gestul lui Jones. În fine, urmează un şir de fatwa din partea mai multor conducători de organizaţii islamice fundamentaliste, care îl condamnă la moarte pe Jones şi pun pe capul lui un preţ care, din cîte îmi dau seama, a trecut de 2 milioane de dolari. În cîteva zile, furia ajunge în stradă. La Mazar-i-Sharif, după rugăciunea de vineri, 1 aprilie, mii de oameni fanatizaţi atacă misiunea ONU, devastează, incendiază şi ucid. Au impresia că, astfel, protejează Coranul.  

Am citit, pe marginea acestei poveşti, zeci de comentarii în presa care îmi este, în general, la îndemînă, adică în presa europeană (inclusiv românească) şi americană. Sesizez, deja, două şcoli de gîndire. Prima îl face praf pe Terry Jones, îi impută iresponsabilitatea gestului şi chiar îl socoteşte responsabil pentru crimele oribile de la Mazar-i-Sharif. Sînt şi oficiali care gîndesc astfel, precum dl Staffan de Mistura, şeful misiunii ONU în Afganistan. A doua încearcă să fie mai echilibrată. Răspunderea revine, în continuare, pastorului (s-au găsit chiar elemente de impostură în titulatura sa), dar, într-o echivalenţă cu grijă păstrată, se condamnă ferm reacţia mulţimii afgane, a liderilor religioşi locali care au incitat şi condus asediul misiunii ONU. Văd în aceste tipuri de reacţii două trăsături esenţiale ale minţii euroatlantice despre care, mărturisesc, nu ştiu să spun dacă sînt bune ori rele. Prima – reacţia reflex autocritică. Gîndirea de tip blame ourselves. Nu scuzăm, nu încercăm să explicăm, nu încercăm să înţelegem. Un idiot a comis o nemernicie care lezează o întreagă cultură din afara spaţiului nostru – cumva, noi toţi sîntem de vină. Pentru că nu luptăm suficient cu islamofobia, pentru că îi bombardăm şi nu-i respectăm pe musulmani, pentru că-i exploatăm şi aşa mai departe. A doua trăsătură: grija pentru echivalenţă. Sigur că, pentru o minte raţională, civilizată, religioasă cu adevărat, o mulţime care decapitează nişte nevinovaţi pentru că, pe cealaltă parte a lumii, unul care are aceeaşi culoare a pielii cu ei arde Coranul este o atrocitate care nu se poate nicicum explica pentru că te sufoci doar la aflarea veştii că s-a produs. Şi totuşi, se cere echivalenţă. Numai echivalenţa face analiza credibilă. Aşadar, plasăm cretinismul unui Jones cam în aceeaşi categorie cu faptele afganilor devastaţi de ură care au ucis şapte străini aflaţi în ţara lor imposibilă sub steag ONU, anume ca să-i ajute. Sincer, Jones nu e un criminal. E un idiot, e un fanatic, e un descreierat şi, după părerea mea, nu e deloc creştin. Dar cei care au ucis pentru că el este un idiot, un fanatic, un descreierat sînt nişte bestii. Nu mă interesează că sînt musulmani sau nu. Există ceva ce ameninţă, deopotrivă, pe toţi credincioşii, un pericol comun care ne pîndeşte, indiferent că ne rugăm lui Isus Cristos sau lui Allah: Diavolul. Singura echivalenţă acceptabilă este, în ordine religioasă, că, şi într-un caz, şi în altul, a lucrat aceeaşi mînă. Dar, dacă pe 20 martie, în Gainsville, Florida, şi-a băgat coada şi a susurat ceva, pe 1 aprilie, la Mazar-i-Sharif, a dirijat, cu orchestra întreagă în plină forţă, un marş scelerat.

Mai multe