Dialog cu Iranul
Există mereu o parte a lumii cu care nu e bine să ai de-a face: dictatori nebuni, insurgenţi incurabili care vor să pună planeta pe rugul credinţelor lor, figuri mesianice şi sîngeroase, în acelaşi timp, organizaţii sumbre şi apocaliptice, terorişti pe faţă sau şefi de stat cu suflete de terorist, în fine, o adunătură de indivizi foarte periculoşi, mai mult sau mai puţin organizaţi. Pentru un preşedinte al Statelor Unite, întîlnirea directă cu asemenea oameni este inevitabilă. Mai devreme sau mai tîrziu " dar, în general, destul de devreme ", preşedintele SUA are de luat decizii în privinţa acestui gen de oameni. Sigur, contează mult prejudecata cu care preşedintele a ajuns la Casa Albă. Dacă, filozofic vorbind, crede despre ei că sînt oameni buni în fond, dar stricaţi de anturaj, de viaţa grea, de frustrare şi de nevoi neîmplinite, va fi dispus la o anumită abordare. Dacă, dimpotrivă, crede că sînt inamici ireductibili, născuţi anume pentru a distruge America şi lumea liberă, că sînt Răul însuşi, va avea o altă abordare. Preşedintele Barack Obama a venit la Casa Albă cu o convingere mai apropiată de prima dintre cele două variante mai sus descrise. Cu excepţia unui Osama Bin Laden, pe care a jurat că-l va vîna pînă la capăt, atitudinea lui Obama era aceea a deschiderii spre dialog cu oricine. Obama a anunţat că e gata să discute şi cu Teheranul şi cu Phenianul, ba chiar pare gata să discute şi cu talibanii " mai precis să-i mituiască " pentru a obţine decuplarea acestora de Al-Qaeda. Sprijinul naţional şi internaţional pentru o asemenea abordare este foarte mare. E firesc: orice om normal preferă negocierea războiului. Însă, mai devreme sau mai tîrziu, vine momentul în care deschiderea spre dialog poate însemna acceptarea resemnată a dezastrului. În ianuarie, în vremea tranziţiei de la administraţia Bush la administraţia Obama, serviciile secrete americane i-au pus pe masă noului preşedinte dovezi clare că Iranul edifică o centrală nucleară lîngă oraşul Qom, a cărei existenţă nu a fost raportată conform regulilor impuse de ONU şi care, din cîte se pare, nu este deloc croită pentru scopuri civile, ci pentru scopuri militare. Tot atunci, Obama a putut afla şi detalii despre cealaltă centrală nucleară iraniană, de la Natanz, a cărei existenţă a fost recunoscută de Teheran numai după ce grupuri de iranieni aflaţi în exil în Occident au făcut publice dovezi clare ale existenţei acesteia. Informaţia cu privire la centrala de la Qom a fost distribuită şi spre Paris, şi spre Londra. Pe 1 octombrie, la Geneva, diplomaţii americani, alături de ceilalţi membri ai Consiliului de Securitate încep negocieri serioase cu iranienii pe tema proliferării nucleare şi decizia iniţială a preşedintelui Obama a fost aceea de a cere diplomaţilor americani să pună pe masa discuţiilor informaţia aceasta şi să ceară, pe de o parte, imediat acces la documente iraniene relevante în legătură cu această centrală care este păzită în mare secret de cele mai fidele trupe ale faimoasei Gărzi Revoluţionare a Iranului şi, pe de altă parte, permisiunea iranienilor pentru o inspecţie urgentă a IAEA. Iranienii au aflat că occidentalii deţin aceste informaţii şi au informat de curînd, într-o manieră superficială şi cît se poate de criptică, despre existenţa centralei de la Qom, ceea ce a determinat pe cei trei lideri " Barack Obama, Nicholas Sarkozy şi Gordon Brown " să apară într-o conferinţă de presă comună, în timp ce se aflau la Pittsburgh pentru Summitul G20, şi să avertizeze serios Iranul. Din datele pe care le deţin occidentalii, centrala a început să fie construită în mare secret la mijlocul lui 2006 într-o locaţie subterană. Repet, existenţa ei a fost raportată abia acum cîteva luni, cînd iranienii bănuiau că occidentalii au deja informaţia. Cu cîteva zile înainte de conferinţa de presă, Barack Obama i-a telefonat lui Dimitri Medvedev şi l-a anunţat despre existenţa centralei de la Qom, iar liderul rus s-a mărginit doar să spună că este "foarte îngrijorat" să afle aşa ceva. Ahmadinejad a făcut jocul lui obişnuit. Un amestec de insolenţă şi de inconştienţă, plus tupeul care derivă din cunoaşterea foarte bună a pattern-ului occidental de reacţie în faţa acestui gen de provocări. Occidentul se adună greu laolaltă, vrea mai întîi să stea de vorbă, discuţiile pot dura oricît, iar o reacţie de forţă, capabilă să oprească procesul nuclear iranian, nu va avea loc în timp util pentru că, pur şi simplu, Occidentul nu reacţionează, în general, în timp util. Astfel, facilităţile nucleare se construiesc în continuare, în timp ce părţile discută în toate formatele posibile. La final, Occidentul va fi pus în faţa faptului împlinit: Iranul va avea arme nucleare. Sancţiunile vor fi inutile, iar o reacţie militară va fi şi ea tardivă. Un om precum Barack Obama, care a cîştigat alegerile de curînd dînd speranţe americanilor şi occidentalilor că virtuţile dialogului vor fi regăsite sub administraţia sa, va avea de înfruntat, acum, o astfel de situaţie. Ce va ieşi, vom vedea. Oricum, ceva e sigur: cred că nici preşedintele Obama însuşi nu mai speră că Iranul va opri programul său nuclear, ca urmare a negocierilor de la Geneva. Singura şansă pentru Obama este ca Teheranul chiar să aibă dreptate, adică să edifice un program nuclear destinat exclusiv scopurilor civile. Din cîte ştim, e puţin probabil să fie aşa. Dacă e aşa, prestigiul dialogului se consolidează. Dacă nu e aşa, prestigiul lui Obama se ruinează.