Destinații „secundare”

19 octombrie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Anul acesta am vizitat cîteva locuri care ar putea fi considerate de rang secundar din punct de vedere turistic. N-a fost ceva programat, așa s-a întîmplat. Iar rangul secundar de care vorbesc este ceva foarte relativ și uneori ține doar de mode. Valencia, de exemplu, e o destinație cît se poate de interesantă. Dar, de ani buni, farmecul Barcelonei vecine pare a o face mai populară printre turiști (greu de spus dacă pe drept sau pe nedrept). Și asta se întîmplă deși valencienii spun că frumosul lor oraș ar fi chiar depozitarul Sfîntului Graal, la care se mai adaugă și o adevărată a doua Capelă Sixtină din lume (San Nicolas de Bari y San Pedro Martir).  

Mai departe, așa cum povesteam săptămînile trecute, tot în vara asta am vizitat Bologna, un alt oraș extraordinar, care însă nu atrage nici pe departe tot atîția turiști ca apropiata și ultracelebra Florență. Poate chiar de aceea, Bologna cîștigă puncte în plus, pentru că e mai ferită de marile fluxuri de turiști, e mai liniștită decît prea vizitata sa vecină.

În sfîrșit, după Bologna am ajuns direct la Oradea, pe care n-o mai văzusem. Mă temeam că o astfel de succesiune a vizitării va dăuna percepției noastre. Mi-am adus aminte că prima oară cînd am văzut Timișoara, prin anii ’90, veneam dinspre Seghedin, ceea ce a făcut ca Timișoara să nu mă mai impresioneze deloc. Ei bine, sigur că Oradea nu are legătură cu Bologna, dar trebuie să spun că totuși m-a uimit. Mai mult, dacă la Bologna am stat la un hotel excelent, la Oradea am stat la unul și mai bun. Poate că, în România, Oradea poate fi considerată la rîndu-i o destinație secundară, comparînd-o, de exemplu, cu mai vechiul Sibiu. E poate, ca și alte orașe transilvane, în umbra Sibiului, cel puțin din punct de vedere turistic. Asta nu schimbă însă cu nimic faptul că și Oradea e un oraș splendid, renăscut în ultimii ani, grației unui surprinzător proces de restaurare demarat de administrație. E un oraș care nu-și dezamăgește vizitatorii.

Ajung acum însă la ceea mai reușită și mai puțin așteptată destinație „secundară” din vara aceasta. Cu gîndul de a vizita Cinque Terre, cele cinci localități pline de culoare de pe malul Mării Ligurice, ne-am cazat într-o altă mică localitate din apropiere, numită Montemarcello. Cine a auzit de Montemarcello? Ei bine, e o cetate medievală locuită, foarte mică, așezată în vîrful unui deal, așa cum sînt probabil zeci și sute de alte orășele italienești. Locul m-a dus cu gîndul la filmul The American, cu George Clooney, a cărui desfășurare se petrece într-un orășel întrucîtva asemănător: Castel del Monte din Abruzzo. 

În Montemarcello nu se intră cu mașina (străzile ar fi oricum prea înguste) și am descoperit că singurele roți care se auzeau pe ulițele-i pietruite și în pantă erau cele ale trolerelor cărate de cîțiva turiști care veneau acolo în aceeași idee ca și noi, de a vizita zona Cinque Terre din apropiere. Înainte să ajungem acolo, comunicarea dificilă cu proprietarul casei tradiționale în care urma să stăm ne cam pusese pe gînduri. Omul nu răspundea la telefon, avea obiecții la orele de sosire și alte asemenea lucruri. Români pățiți fiind, ne-am temut, evident, de vreo eventuală primire neplăcută. Ne-am lăsat mașina în afara zidului cetății și am intrat în orășel, căutînd adresa bîntuiți de temeri. Proprietarul, un avocat al marinei italiene ieșit la pensie, s-a dovedit însă amabil. Ne-a primit în casa lui de piatră cu ferestre mici, prin care părea că dacă întinzi mîna vei atinge zidul de vizavi, de peste stradă. I-am admirat colecția de sextante, telescoape și lunete, precum și cărțile și albumele geografice răspîndite pe rafturile aflate în toate colțurile casei. Ne-a explicat și de ce nu ne răspundea la telefon. Pe străzile orășelului nu exista semnal. Telefoanele mobile, WhatsApp-ul și Internetul nu funcționau decît cel mult prin cablu și sisteme wi-fi în interiorul locuințelor. Părea să fie vorba de o opțiune locală și nu de probleme tehnice. Oamenii trăiau în liniște și pace, fără mașini și fără telefoane, cel puțin în partea din interiorul cetății. O adevărată minune. În cele cîteva localuri pitorești  nu puteai mînca fără rezervare, chiar dacă mesele erau goale. Părea că proprietarii lor își socoteau porțiile strict, în funcție de numărul cererilor. Exista o singură băcănie tradițională, cu produse italienești tradiționale, ținută de niște admirabile italience încinse cu șorțuri tradiționale. Era deschisă doar cîteva ore pe zi și fără posibilitatea de plată cu cardul. Sigur, n-am putut să ne abținem de la a vizita minunatele Cinque Terre, cu străzile lor înguste și uneori literalmente blocate de sute și mii de turiști. Ne-am amestecat și noi în marea cohortă a vizitatorilor care se înghesuie în trenurile ce fac legătura de la una la alta. Am stat la coadă la înghețată, am făcut poze, am urcat și am coborît pe trepte și străzi, am intrat în toate bisericile, am mers de ne-am zdrelit picioarele. La urmă, ne-am întrebat ce-ar fi fost dacă, totuși, nu ne-am fi mișcat din Montemarcello (care ni s-a părut comparabil, întrucîtva, cu oricare dintre cele Cinque Terre). De ce oare n-am fi stat acolo, în liniște, tot sejurul, toată luna, toată viața?....

Mai multe