Despre următoarea dictatură

Poate că am văzut (prea) multe, poate că am citit și ce nu trebuie la viața mea, poate că am îmbătrînit, poate că mi s-a tocit simțul civic, dar nu mai pot să mă inflamez de cîte ori țipă strada sau Facebook-ul că vine dictatura. Țipau cînd cu Băsescu. Țipau cînd cu Ponta. Țipau cînd cu Dragnea. Nu mă îndoiesc, vor țipa, curînd, cu cine știe cine. Asta nu înseamnă, însă, că nu sînt conștient că democrația și libertatea vor fi, la un moment dat, iarăși suprimate în țara noastră. Poate chiar în timpul vieții mele.

Cel mai probabil, dictatura următoare nu va veni cu tancuri și militari pe străzi, ci pe Facebook, cu activiști tari în gură – asta va fi marea noutate. Dictatura următoare se va impune tot prin frică. Frica de represiune socială. Scenariul instalării dictaturii mi se pare și el plauzibil: în toiul unei agitații antidictatoriale precum cele mai sus evocate, dintre luptătorii pentru libertate se vor alege stîlpii viitoarei dictaturi. Nu-l mai citește multă lume pe Caragiale, poate, dar el are un personaj cu adevărat nemuritor: Coriolan Drăgănescu. Îi văd peste tot locul, îi aud în cafenele, îi citesc peste tot. Armate de Coriolani Drăgănești se agită în apărarea libertății…

În general, oamenii sînt mai degrabă fricoși și lași decît curajoși, ceea ce înseamnă că patul germinativ din care va înflori viitoarea dictatură există tot timpul. Apetența pentru dictatură există în oamenii acestui început de secol, așa cum a existat în toate generațiile care ne-au precedat. Și nu mă refer la acea categorie de oameni care vor să fie conduși cu mînă forte, care se vor scutiți de povara libertății, care cer „o dictatură ca-n Rusia“. Mă refer la ceilalți. La cei care pot duce pe umerii lor atîta libertate încît doar a lor nu le mai ajunge și vor să preia libertatea tuturor celorlalți, să-i poarte ei de grijă. Îi privesc cu îngrijorare pe acești tineri exaltați din jurul meu care nu acceptă păreri contrare. Care sînt deja antrenați să vadă în orice refuz o interdicție, în orice selecție o cenzură, în orice înfrîngere o nedreptate. Naturi totalitare, educate să se revolte indiferent de ce. Văd în reacția lor față de tot ceea ce nu e după capul lor că, dacă ar putea, l-ar suprima pur și simplu pe „celălalt“. Îl vor exclus, la pușcărie, zdrobit sub oprobriu public. Li se pare firesc ca acela pe care nu-l suportă să sufere groaznic tocmai din cauza asta.

Lipsa măsurii este, în general, un simptom al infantilității. Maturizarea este tocmai procesul de învățare a măsurii lucrurilor și gesturilor. La maturitate există, însă, pericolul căderii în infantilism, pericolul pierderii măsurii: se cheamă activism. De orice fel. Activismul este, însă, o dulce boală. Nu știi cînd te îmbolnăvești, nu știi că ești bolnav, nu știi cînd, iarăși vorba lui Caragiale, „fandacsia-i gata“. Dimpotrivă, ești convins că faci bine, iar cei care se opun vor răul sau, pur și simplu, nu pricep ce bine le faci. Și ai remedii: pe cei care se opun îi spulberi, iar pe cei care nu-și dau seama ce noroc a dat peste ei că tu te ocupi de binele lor îi convingi cu orice mijloace. Odată impregnat de activism, omul este predispus să devină stîlpul unei dictaturi. Cei doi termeni necesari dictaturii, omul-activist și omul care se supune de frică, din comoditate sau doar din oportunism, există din plin în România de azi. Există și șmecherii gata să tranzacționeze orice pentru succesul lor personal. Actorii sînt pe scenă, piesa e scrisă. Așadar, nu văd ce ar putea opri instalarea noii dictaturi.

Nu vă lăsați păcăliți de statisticile care spun că România este țara cu cel mai scăzut nivel de implicare civică din UE. Nu despre apartenența la ONG-uri sau la partide vorbesc. Ca să fii material numai bun de pus la temelia unei dictaturi nu trebuie să ai, deocamdată, carnet de membru, trebuie să ai suflet de membru. Iar la noi, aproape toată lumea are suflet de membru.

La începutul anilor 1950, înspăimîntător de mulți tineri au intrat, într-un fel sau altul, în aparatul comunist crezînd că fac bine participînd – direct sau prin adeziune intelectuală – la represiune, în numele noii societăți promise de Partid. Nimic din ceea ce învățaseră ei acasă nu îi recomanda pentru acest pas. Și totuși, l-au făcut. Cînd spunem despre comunism că a fost adus din afară avem dreptate doar în sensul strict al aducerii, dar nu prea mai spunem că a fost uimitor de repede acceptat și că a găsit destul de repede destul de mulți „lucrători“ pentru cauză. Petre Țuțea își amintea cu năduf că, în închisoare, îl bătuseră români sadea, nu ruși, nu unguri, nu evrei. Iar comunismul ceaușist a fost o oroare cu adevărat națională – de noi produsă, de noi consumată. Ceea ce a făcut ca structurile noului partid-stat al anilor 1950 și următorii să se umple rapid cu oameni nu a fost doar oportunismul amoral, ci și o ciudată pornire specifică naturii umane de a domina, de a se impune. Am fi naivi să credem că acea trăsătură profundă a naturii umane care face ca orice aparat dictatorial să-și găsească repede soldați și locotenenți a dispărut. Dimpotrivă, iese la suprafață în noi forme.

Activiștii corectitudinii politice sînt, de cîtva timp, în plină ofensivă. Corectitudinea politică, aidoma comunismului și nazismului, nu se prezintă ca un corp ideologic alături de altele, ci ca un corp ideologic totalitar, un corp ideologic care nu concepe conviețuirea cu alte orientări. Corectitudinea politică nu acceptă, de pildă, că poți fi incorect politic. Nu trăiește senină cu acest gînd, în fond, democratic. Așa cum, să zicem, în lumea europeană social-democrația trăiește bine-mersi alături de creștin-democrație. Corectitudinea politică este o ideologie totalitară după toate criteriile de manual. Pînă acum, corectitudinea politică a obținut un succes notabil: și-a produs tipul uman de care avea nevoie. Din frică sau din frustrare, din teribilism și din ignoranță, omul corect politic a apărut și are exact aceleași date interioare ca orice alt „om nou“ al trecutelor ideologii utopice. El este excelent descris ca „om recent“ de Horia-Roman Patapievici într-o carte de acum vreo 15 ani.

Forțele politice care acompaniază corectitudinea politică sînt, și ele, în plin avînt – o dovadă este proeminența efectului contrar, adică creșterea intensității mesajului invers. Se știe deja, ceea ce numim azi trumpism, lepenism și altele asemenea sînt comportamente politice vechi, nu le-au inventat cei ale căror nume le folosim noi astăzi pentru a le eticheta. Însă aceste comportamente erau marginale acum 20 de ani. Ele au venit în prim-plan și au ajuns să cîștige alegeri în mari democrații ca reacție la ofensiva corecților politici. Doar că activiștii corectitudinii politice, ca orice activist, nu pot concepe că s-ar putea să greșească. Li se pare că victoriile electorale ale unor Trump sau Le Pen sînt motive în plus să persiste și mai radical în activismul lor.

În România există o grămadă de tineri deciși să schimbe lumea prin „călcarea pe cap“ a contraopinenților. Facebook, spațiul în care dai cu ghioaga de te văd mii de oameni deodată și nu pățești nimic, ajută enorm. Cum zic, dacă mîine se va instaura la noi o dictatură de sorginte „politic corectă“, vom fi uimiți de cît de rapid se vor umple structurile ei de cenzură și poliție ideologică. Unul dintre liderii unei asemenea mișcări spunea zilele trecute că el ar fi gata să voteze o anume măsură de pe agenda progresistă, dar că „poporul nu e pregătit“. Adică societatea este în urmă, inerțială, iar el și ai lui, avansați pe calea spre adevăr și lumină, au datoria să „lumineze“ masele, să le „lămurească“ (munca de lămurire nu-i ușoară, ne amintim noi, cei care mai știm istorie!). Poate că sînt eu prea suspicios, dar în umbra acestei afirmații citesc convingerea sa că cineva, cumva, trebuie să pregătească poporul pentru binefacerile progresului. Ghici cine? Ghici cum?