Despre umilirea Bisericii

În Italia anilor ’50, pe cînd Partidul Creştin Democrat se impunea ca primă forţă politică a ţării sub conducerea imensului om politic Alcide De Gasperi, circula o vorbă ironică. De Gasperi era foarte credincios, aproape mistic, iar gîndirea şi acţiunea lui politică erau dominate de o viziune istorică, de un ideal căruia i-a rămas mereu fidel. Tînărul său asistent, Giulio Andreotti (viitorul premier şi, probabil, cel mai controversat lider politic din Italia de după al Doilea Război Mondial) era pragmatic şi „orientat“, mai degrabă înclinat, spre detaliile tehnice ale vieţii politice, spre culise şi lovituri machiavellice – un fel de Dragnea, mult mai citit şi mult mai iezuit, însă. Vorba era aşa: De Gasperi şi Andreotti intră în biserică. De Gasperi îngenunchează şi se roagă – vorbeşte cu Dumnezeu. Andreotti se aşază alături şi caută cu privirea în jur – el vrea să vorbească cu preotul. Andreotti, comentînd această butadă: „Evident. Preotul votează. Dumnezeu – nu.“ Mi-am adus aminte de această anecdotă, zice-se adevărată, cel puţin în ceea ce priveşte comentariul lui Andreotti, zilele astea, cînd am aflat despre dimensiunile neobişnuite ale sprijinului dat de o parte a clerului ortodox candidatului V.V. Ponta. Sigur, preoţii votează. Să nu fim atît de siguri, însă, că Dumnezeu nu votează şi El. Cumva, o face. Iar votul Lui este cu mult mai tare decît al tuturor preoţilor adunaţi împreună – fie ei din Teleorman, Olt, Dolj, Gorj ori Satu Mare.

Nu sînt picat din Lună – ştiu bine că oriunde în lume Bisericile fac politică. Nevăzut sau doar sugerat, mereu în concordanţă cu interesul propriu, Biserica trebuie să lucreze întru dogma sa, inclusiv în raportul cu puterea civilă. Mai concret, la alegeri, în orice democraţie matură, Bisericile susţin pe cineva anume. Cu toată rezerva, fireşte, cu imens de mult tact, pentru că autoritatea Bisericii în Cetate vine din faptul că este unicul depozitar al celui mai delicat produs sufletesc al încrederii oamenilor, credinţa în Cel de Sus. În plus, politica este un fenomen care dezbină, iar Biserica nu trebuie să abdice nici o secundă de la misiunea ei unificatoare. Totuşi, oriunde în lumea civilizată, cum ziceam, Bisericile susţin pe acei candidaţi care au un proiect mai aproape de viziunea lor. La noi, cum politica este rudimentară, nici jocul politic al Bisericii nu e mai subtil. Şi, aşa cum politica noastră mai degrabă dăunează ţării, şi jocul politic al Bisericii mai degrabă dăunează credinţei.

Biserica Ortodoxă Română a greşit deja de două ori, în veacul trecut, faţă de naţiunea română. O dată cînd a simpatizat cu legionarii chiar şi după ce aceştia au comis crime, dovedind că creştinismul lor era doar în vorbe, şi a doua oară cînd a acceptat cu pasivitate şi chiar cu oleacă de complicitate comunismul ateu. În primul caz, Biserica ar fi trebuit să se ţină departe de nişte exaltaţi misticoizi cu revolverele în mîini. În al doilea caz, ar fi trebuit să reziste unui regim satanic. Cînd trebuia să stea deoparte, Biserica s-a implicat, şi cînd trebuia să se implice, a stat deoparte. În marile încercări politice, Biserica ratează plasamentul just. Credeam că, măcar din aceste lecţii mari ale istoriei, Biserica a înţeles că nu trebuie în veci să mai facă altă politică decît cea a credinţei sfinte pe care s-a creat. Şi că trebuie să fie extrem de exigentă cînd decide să sprijine un candidat ori un partid anume. Altfel, paradoxal, Biserica iese umilită. Poate cu ceva mai multe clădiri şi parale, dar umilită.

Ca creştin ortodox care merge la biserică mult mai des decît de două ori pe an, la Paşti şi Crăciun, recunosc că dovezile de umilire a Bisericii mele în această campanie electorală m-au rănit profund. Mă miră că BOR nu reacţionează cînd un şef de partid vorbeşte despre preoţi aşa: „Am vorbit cu Preasfinţitul, am vorbit cu toţi popii. Exact cum vorbesc cu voi, aşa am vorbit şi cu ei şi am spus la popi în felul următor: «Băi, oameni buni, s-o terminat. (neinteligibil) Dacă nu vreţi să fiţi de partea noastră, s-aduceţi să votaţi cu Victor Ponta, eu nu vă mai cunosc. La mine la uşă nu mai veniţi.» Le-am spus verde în ochi, şi mai apoi aşa: «Şi încă ceva, la toţi popii dacă pierdem, toate preotesele le dau afară din tot, la revedere.» Le-am şi spus. Toţi au venit la mine să le pun preoteasa. S-a terminat. S-a pierdut, pleacă acasă. Meargă la mama dracului, nu mă interesează.“ Aşadar, preoţii şi preotesele meargă la mama dracului dacă nu iese Ponta! Dacă Patriarhul ar fi fost rănit pe jumătate pe cît m-am simţit eu, simplu credincios, atunci ar fi trebuit să se vadă o reacţie pînă acum. N-a avut-o. Semn că nu e atît de grav, pentru el. Oi fi eu mai sensibil... Totuşi, preoţii dintr-un judeţ întreg al acestei ţări sînt trataţi astfel de micul baron local. Şi fac pariu că micul baron dezlănţuit după voturi trece în ochii episcopului local drept un băiat bun, cu care se pot face chestii. El este un prieten al Bisericii, desigur.

În butada cu care am deschis acest mic text, se spune că Andreotti vorbea cu preoţii. În biserică, De Gasperi se ruga şi Andreotti făcea politică. Nimic rău în asta. Doar că el îi căuta pe preoţi ca să-i convingă să voteze. Asta se cheamă politică. Cînd însă preoţii caută pe şeful local de trib PSD ca să le dea serviciu preoteselor şi ceva bani de zugrăveală (bani publici – atenţie! – nu bani de la mama pesedistului de-acasă), nu mai avem politică. Avem umilinţă. Şi, zău aşa, pe păcătosul credincios care sînt îl doare tare...

Sever Voinescu este avocat şi publicist.