Despre scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici

7 noiembrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Am dat peste scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici (1881-1956) întîmplător, în pangarul unei cunoscute şi frumoase mănăstiri bucureştene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului – temă vast abordată în Biserica Catolică şi mai puţin în Biserica Ortodoxă – şi am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, el fiind unul dintre puţinii autori ortodocşi care au scris ceva pe subiectul care mă interesa atunci. Nicolae Velimirovici a fost unul dintre reperele fundamentale ale Bisericii Ortodoxe sîrbe în vremuri grele. Viaţa lui este, cu adevărat, extraordinară, iar ceea ce mi-a impus de la bun început, chiar la o privire rapidă asupra biografiei lui, a fost că atît fasciştii, cît şi comuniştii l-au considerat un inamic şi l-au prigonit. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns să fie închis în lagărul de la Dachau, iar după al Doilea Război Mondial, în 1946, a luat calea exilului american. În teribilul secol XX, măsura decenţei şi a omeniei nu a putut fi alta decît refuzul, deopotrivă, al fascismului şi comunismului. Oricine a acceptat cît de cît una, doar pentru a lupta cu cealaltă, a greşit la fel de mult ca aceia, nu puţini, care au îmbrăţişat, cinic, şi fascia şi secera & ciocanul – fiecare la timpul ei. Nicolae Velimirovici a fost, sigur, un sfînt al secolului al XX-lea, adică un sfînt care a trecut cum trebuie prin provocările diavoleşti ale timpului său. A fost, de asemenea, un om foarte învăţat, trecut prin şcoli europene înalte, pe care le-a absolvit cu titluri academice supreme. A scris mult, alert şi, nu am nici o îndoială, inspirat de Duh. Dintre scrierile sale, Scrisorile cu care răspundea sutelor de credincioşi în căutare de sens, dar şi necredincioşilor în căutare de provocare sînt entuziasmante. La noi, din cîte ştiu, au apărut în două volume, intitulate Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi cu subtitlul Scrisori misionare, la Editura Sofia.

Mai întîi, titlurile scrisorilor sînt mici capodopere în sine – titluri pentru care Gogol sau Cehov l-ar fi invidiat pe autor. Iată cîteva dintre ele: „Unui băcan despre măsura dreaptă“, „Tinichigiului Stoimir P. despre litii“, „Plugarului Nikola C. despre milostenia lăuntrică“, „Boiangiului Liubisav I. despre ziua lui Dumnezeu“, „Înaltului funcţionar Voin V. despre trupul cel mort şi vulturi“, „Negustorului de vinuri S. despre fratele nefrate“ sau „Precupeţului Melentie Dj. care întreabă ce înseamnă veşnică pomenire“. Sînt şi scrisori adresate unor oameni cu poziţii sociale importante (judecători, ziarişti, directori), dar şi unor membri ai clerului aflaţi pe diferite trepte ale ierarhie. Mai există şi scrisori adresate unor persoane al căror nume nu ni se dezvăluie, dar care sînt identificate precis, totuşi. De exemplu: „Unui comunist despre Dumnezeu şi dumnezei“, „Unui om cu convingeri proprii despre Sfîntul Ciprian“ sau „Unui om simplu despre mărturisirea credinţei“. Sperînd că v-am stîrnit cît de cît curiozitatea, vă voi lăsa să parcurgeţi aceste epistole, să le gustaţi farmecul, să vă luminaţi de talentul literar al sfîntului şi, nu în ultimul rînd, să reflectaţi la mesajul creştin aşa cum sfîntul îl decriptează pentru fiecare situaţie în parte. Eu vă voi oferi aici o epistolă intitulată „Unui american, John Davis, pe care îl sperie înmulţirea neamului omenesc“. Iat-o:

„Sînteţi îngrijorat cu ce se vor hrăni oamenii cînd se vor înmulţi din cale-afară pe pămînt. Ce grijă ciudată şi nefolositoare! Oare această grijă ne-a învăţat să o avem Hristos? Dimpotrivă, El ne-a slobozit de această grijă, El ne-a poruncit să nu ne îngrijim nici de ziua de mîine, cu atît mai puţin de secolul viitor. Nu vă îngrijiţi, spune, pentru ziua de mîine, că ziua de mîine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei necazul ei. Fără îndoială, cine uită de Dumnezeu ia asupra sa grijile lui Dumnezeu. Iar grijile lui Dumnezeu nu-s pentru umerii slabi omeneşti. Aţi citit legenda grecească despre Atlas, care s-a răzvrătit împotriva zeilor şi a vrut să poarte pămîntul pe umerii săi şi cum, după ce greutatea pămîntului a început să-l zdrobească, s-a pocăit şi a înapoiat pămîntul zeilor? Doriţi să fiţi un nou Atlas şi să repetaţi greşeala celui vechi? Cine vă sperie că neamul omenesc se va înmulţi cîndva atît de mult încît pămîntul nu-l va mai putea hrăni? Asta se putea întîmpla şi pînă acum. De la facerea lumii şi pînă astăzi se putea întîmpla de mai multe ori, dacă Făcătorul nu ar fi avut grijă de asta şi nu ar fi privegheat asupra lumii. De vreme ce aveţi atîta încredere în condeiul dumneavoastră şi în socoteala dumneavoastră, scrieţi şi socotiţi şi vă veţi încredinţa repede că de la Adam şi pînă la primii faraoni ai Egiptului puteau fi pe pămînt tot atîţia oameni cîţi greieri sînt pe cîmp. Încă de atunci ar fi putut oamenii să acopere toate continentele şi toate insulele de pe planeta noastră. Dar asta nu s-a întîmplat. Şi acest fapt dă mărturie că lumea merge după o logică ce nu se conduce după condeiul nostru şi după socoteala noastră. Spuneţi singur că Brazilia, dacă ar fi cultivată, ar putea hrăni întreaga Europă şi Americă. Adăugaţi, însă, dar ce va fi cînd şi brazilienii se vor înmulţi peste măsură şi nu vor mai avea grîu pentru export? O, ciudatule purtător de grijă, cine va plăti grijile dumneavoastră de acum dacă Brazilia nu se va înmulţi niciodată peste măsură şi nici Europa, şi nici America? Pe mine mă îngrijorează acum următorul lucru: cine va plăti grijile dumneavoastră de acum pentru ceva care se poate întîmpla abia peste o sută de ani şi nu se va întîmpla, probabil, niciodată? Liniştiţi-vă, vă rog, şi nu vă faceţi griji cu ce se vor hrăni strănepoţii noştri. Nici străbunicul dumneavoastră nu şi-a făcut griji cu ce vă veţi hrăni dumneavoastră, nici tatăl dumneavoastră nu v-a lăsat vreo avuţie şi totuşi faceţi cumva rost de pîine pentru dumneavoastră şi copiii dumneavoastră. Ajunge fiecărei zile şi fiecărei generaţii necazul ei. Scrieţi că grija dumneavoastră pentru viitorul îndepărtat a fost stîrnită de foametea care deja există în unele ţări şi vă întrebaţi ca va fi după o sută de ani – foametea nu a venit, oare, de la înmulţirea peste măsură a oamenilor? Oare nu aţi citit în Biblie cum a fost, de-a lungul celor şapte ani de nerodire, foamete în Egipt pe timpul dreptului Iosif? Foametea era de la nerodire, nu de la înmulţirea oamenilor. Iar nerodirea a îngăduit-o asupra roditorului Egipt Cel în a Cărui stăpînire este a da sau a nu da, potrivit dreptăţii sau nedreptăţii oamenilor. Şi a fost foamete în Palestina în vremea strămoşului evreilor Iacov: nici acolo de la suprapopulare, fiindcă Iacov stăpînea singur cîmpia Palestinei, împreună cu fiii săi. Ca atare, fiţi liniştit şi nu vă chinuiţi cu grija pentru pîinea celor care nu s-au născut încă. Şi dacă vreţi, totuşi, să vă îngrijiţi de grijile îndepărtate ale omenirii, nu vă îngrijoraţi de ce vor avea oamenii, ci de ce vor fi ei în viitor. Vă jur pe sfînta învăţătură a lui Hristos că dacă urmaşii noştri vor căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, nu vor fi nici o zi lipsiţi de pîine, de-ar fi ei pe pămînt ca nisipul mării. Pace dumneavoastră şi sănătate.“

La fel şi dumneavoastră.   

Mai multe