Despre lene
Mi-am descoperit o calitate în ultimii ani – sînt leneșă. Nu-mi mai place să gătesc decît atunci cînd mă apucă cheful, așa că cumpăr aproape toată mîncarea pe care o mănînc gătită de alții, mult mai bine decît mine, de altfel, de la stabilimentele cu mîncare din jurul casei (ăsta e avantajul de a locui într-un mare oraș – vrei mîncare gătită, te duci la împinge-tava, vrei chinezească – am cel puțin patru chinezi impecabili și oarecum ieftini în cartier, vrei sushi – doar n-o să te apuci să faci sushi, te duci la sushărie, ai sute de variante de pizza online, ai brînză de vaci și salată la supermarket, dacă vrei să ții dietă… într-un timp mă gîndeam că-mi lipsește doar o shoarma cumsecade la maximum 500 de metri de casă, ei bine s-a deschis de curînd Socului Kebab la Obor). Nu-mi place să fac curat, nu frec geamuri cu ziare, nici dușumele, dau cu mopul superficial, șterg praful cu delicatețe și, în general, fac curat doar atunci cînd nu mai suport mizeria, dezordinea, mă scoate din ale mele. Nu spăl vasele decît atunci cînd se adună un maldăr în chiuvetă, într-un timp îmi stabilisem o regulă cu farfurii de plastic de unică folosință – mănînci și o arunci, e mult mai practic, nu mai speli nimic. Rufele din mașina de spălat pot să zacă acolo și o săptămînă întreagă, le scot cînd îmi amintesc de ele și sînt aproape uscate. Nu-mi place să muncesc decît ceea ce îmi face mie plăcere și n-o mai consider muncă. Uneori mi se pare că și simplul fapt de a răspunde la e-mail-uri și mesaje profesionale care se adună prin inbox-uri e o muncă în sine, îmi ia cîte o jumătate de zi, mă consumă, altă muncă în afară de asta nici că mai fac în ziua respectivă. Trec la relaxare – văd filme, citesc cărți, joc jocuri, beau bere sau vin și mă uit pe pereți, în bucătărie, mă gîndesc, îmi vin idei. Ies în oraș, mă plimb, îmi planific vacanțe, unele mai imposibile decît altele, visez.
În fond, cine a stabilit că lenea e un mare defect al omului? Fabula „Greierele și furnica“, Ion Creangă cu povestea lui sau ce am mai învățat noi pe la școală? Cine spune că trebuie să zumzăi toată ziua în jurul stupului, cine spune că trebuie să trudești? Cum se contorizează munca, de fapt, sau ce înseamnă să fii un om harnic? Să dai cu sapa, să fii strîngător, să faci bani, să freci computerul toată ziua? Mulți dintre oamenii societății moderne au parte de ceea ce se numește „confortabila“ muncă de birou… program stabilit de angajator, fie el privat sau la stat, venit la program, semnat condica sau băgat cartela, plecat în pauza de masă, scos cartela. Cît se muncește într-adevăr în cele 8-10 ore de program? Și cîtă lene ascunsă, mascată e, de fapt, acolo? Pe cine păcălim? Nu poți da același randament atîtea ore, mai ieși la o țigară, mai schimbi cîteva vorbe cu colegul, după masa de prînz, digeri vreo două ore ca un șarpe, îi mai scrii lui iubi, mai intri pe FB, mai trece timpul. Iar pe stradă te întîlnești doar cu oameni cu mutra căzută, deprimați, care de-abia așteaptă week-end-ul în care să se îmbete sau să zacă. „Vin de la muncă!“, zic ca și cum s‑ar întoarce de la munca silnică. Munca e așa, ca un dat. Nu zic „Vin de la minunatul meu loc de muncă unde mă împlinesc ca om printr-o carieră!“. Ceva e în neregulă, în general, în atitudinea legată de muncă, munca e detestabilă, însă necesară. Lenea a fost blamată dintotdeauna, dar e plăcută. E acea ocupație fără ocupație pe care ne-o dorim cu toții.
Fiind un copil crescut în regimul comunist, am învățat la școală o poezie (se numește „Îndemn“ de Demostene Botez) care mă urmărește și astăzi: „Cînd te duci seara la culcare și-ți pui o mînă sub obraz, să te întrebi cu îngrijorare – Ce am făcut eu oare azi?“. Recunosc că sînt zile în care nu fac nimic și nu mă simt deloc vinovată, nu-mi pun mîna sub obraz și nu am nici un soi de îngrijorare, dorm buștean, plină de recunoștință pentru încă o zi fără stres, fără deadline-uri, fără bătaie de cap. Îmi place lenea, e dulce și-ți lasă foarte mult timp pentru tine. Să te gîndești la tine – dacă ai vreun rost pe lumea asta, dacă are vreun sens tot ceea ce faci. Uneori ajungi și la concluzii îngrijorătoare, exact ca în poezie, dar te culci, mîine e o altă zi. Sînt și alte zile în care într-adevăr sînt „ocupată“, nu mă dezlipesc de computer, nu am timp de mine deloc, abia dacă reușesc să fac un duș. Atunci mă gîndesc că bieții angajați de la hipermarket-uri care stau toată ziua la casă, de pildă, scanează niște coduri de bare și trec niște produse dintr-o parte în alta pînă cînd acestea își pierd orice importanță sau semnificație, nu au parte de zile obișnuite din săptămînă în care pot să facă „nimic“, așa ca mine. Nu-i invidiez, aș înnebuni. Însă societatea asta are (încă) nevoie de ei, așa cum are nevoie de șoferi de autobuz, de constructori, de ospătari și de asistente medicale. Ei chiar nu-și permit să fie leneși, muncesc. Unde rămîne munca asta a lor pe un răboj al umanității? De fapt, unde rămîne și munca asta a mea, cum ar fi faptul că săptămînal scriu niște texte pentru o revistă? Nicăieri. Săptămîna viitoare o să apară un alt număr al revistei, munca mea e la fel de efemeră și uneori lipsită de sens ca și a lor, probabil că ei sînt, de fapt, mult mai utili societății decît mine. În schimb, lenea noastră e aceeași. Atunci cînd o casieră de la hipermarket zace în ziua ei liberă pe canapeaua din living și schimbă cu lentoare canalele TV, cu cîte un mic oftat fericit, fără să se decidă la ceva anume, fără să-și dorească ceva anume, decît să se ridice din cînd în cînd ca să mai fumeze o țigară și să bea o gură de cafea, în bucătărie, unde observă că plăcile de faianță de deasupra chiuvetei au niște stropi de grăsime, însă se gîndește să o lase pe altă dată, n-are rost acum și se întoarce pe aceeași canapea, dă cu degetul pe telefon aiurea, vede ce mai face finuțu’, dă un like, ea este exact la fel ca mine. Sau eu sînt la fel ca ea. Suferim de aceeași lene, chiar dacă „muncile“ și gîndurile noastre sînt total diferite. Dacă lenea să poate numi o suferință… uitați-vă la pisici și la alte feline, din Africa, în sfîrșit îndestulate, după zile întregi de vînătoare în care nu au prins nimic, uitați-vă la maimuțele fericite din jungă, îndopate cu banane, scărpinîndu-se una pe alta de purici… lenea e pretutindeni, bîntuie planeta. Atunci cînd îți pui pe desktop, „la muncă“, o fotografie cu o plajă paradiziacă, plină de palmieri, cu nisip alb și valuri photoshopate sau chiar dacă îți pui o fotografie cu copilul tău dormind liniștit în pătuț, asta e o invitație la lene. Dacă știi cum să o folosești, cum să profiți de ea, în așa fel încît să uiți, să evadezi, abia atunci lenea devine o virtute.
Scriu acest text în perioada sărbătorilor în care nimeni nu mai muncește mai nimic, timpul e suspendat, zilele nu mai contează, e vacanță după vacanță, o inactivitate cronică pe care o urăsc, nici mie nu-mi vine să mă apuc de nimic sau să termin ceva. Orașul e mort, toată lumea zace. Intru într-un soi de depresie pasageră, adorm pe la 3‑4, mă trezesc la 12, ziua e atît de scurtă încît nu mai înțeleg nimic din ea. Mănînc, dorm, îmi fac ordine în documentele mai vechi, răspund la mesaje, la telefoane, primesc și transmit felicitări, ca și cum trecerea încă unui an ar mai conta. Teoretic, ar fi o perioadă de lene totală, dar lenea asta e goală, lipsită de conținut. Nu se compară cu momentele în care chiuleai de la școală de la ora de mate și mergeai în parc, citeai o carte pe o bancă, în timp ce alții munceau pe rupte la ecuații. Nu se compară nici cu ziua liberă pe care ți-o luai spontan de la serviciu, suspectînd o viroză în faza incipientă, îți făceai un ceai, te uitai în pat la episoade din serialele de pe Netflix unul după altul. Asta e o altfel de lene, totală, impusă. Iar atunci cînd lenea e universală și o împarți cu cei din jur, devine un blestem.