Despre interceptări, localizări şi ridiculizări
Un avion de mici dimensiuni a încercat o aterizare forţată şi, în cele din urmă, a căzut în Munţii Apuseni. Ştie toată lumea, s-a discutat mult, au urlat toate emisiunile de ştiri. La bordul avionului se găseau şapte persoane. Se îndreptau de urgenţă spre Oradea, pentru a preleva organe de la o persoană aflată în moarte cerebrală. Pilotul şi unul dintre pasageri, o tînără doctoriţă, nu au supravieţuit. A durat vreo şase ore pînă cînd toţi oamenii ăştia au fost găsiţi, deşi aveau telefoane mobile şi semnal GSM. Alte ore, multe, au trecut pînă cînd au ajuns supravieţuitorii la spital. O poveste foarte tristă, care a ridicat, din nou, o întrebare. Sau chiar două. Cît sîntem de pregătiţi pentru o astfel de problemă? Şi, în general, cît sîntem de pregătiţi pentru… orice?
Cu nişte ani în urmă, cînd o duceam mai prost – cînd traversam perioada de tranziţie de la comunism la capitalism –, un tren care pleca de la Bucureşti şi trebuia să ajungă la Cluj făcea drumul ăsta în vreo opt ore. Dacă întîrzia rău, totul se întindea pînă la vreo opt ore şi jumătate, nouă. Azi, în perioada în care ne pregătim din nou să devenim lideri zonali, sîntem parte a Comunităţii Europene şi a NATO, trenul de la Bucureşti la Cluj face vreo 11-12 ore. Nu e din cauza încălzirii globale şi a dilatării distanţelor. Nu e din cauza deplasării plăcilor tectonice, iar deriva continentelor nu are nici un amestec în treaba asta. Bucureştiul şi Clujul sînt la aceeaşi distanţă la care se aflau şi odinioară. Ba chiar s-au mai apropiat un pic, din cauza/datorită elanului imobiliar care ne-a cuprins înainte de criză.
Minunaţi şi distractivi, cum sîntem noi, ăştia de pe aici, ne place să elaborăm protocoale şi să facem regulamente. Ca orice superficiali care fac pe tipicarii, dedicăm mult mai mulţi ani elaborării protocoalelor, decît instituţiilor care trebuie să le folosească. E în firea noastră să procedăm aşa. Protocoalele şi regulamentele o iau mult în faţa instituţiilor. Mai întîi, ne certăm pe ceva care nu există, după care înfiinţăm ceva de mîntuială şi ne certăm pe ce-a ieşit. Construcţia instituţiilor la care se referă protocoalele şi regulamentele ne găseşte gata obosiţi, rupţi, epuizaţi de discuţiile despre ce vor fi cîndva instituţiile pe care ar urma să le construim. Şi facem treburile astea cu un aer cumplit de serios, puşi gospodăreşte pe vorbit şi pe analizat situaţia, din toate unghiurile.
Unul dintre cele mai comice momente e acela de la venirea la putere, după alegeri, a cîştigătorilor. Fiecare trebuie să epureze, de prin instituţii, personalul înfipt pe acolo de către fosta putere. Înlocuirea vechilor conduceri, trîntirea rapoartelor de activitate în Parlament, denunţarea abuzurilor „foştilor“ şi „primenirea“ structurilor sînt tot atîtea spectacole fascinante. Şi toţi cei care vin la putere trebuie să desfiinţeze absolut tot ce-au făcut ăia care au fost pe poziţii înaintea lor. Prin urmare, e simplu şi evident ca pumnul la ochi – după fiecare schimbare de putere, se dărîmă tot şi începe „reconstrucţia“. Ceea ce e cel mai comic însă e că, de fiecare dată, se „reconstruieşte“ cu elan maxim ceva care n-a fost construit vreodată. Şi aşa se face că se declanşează o debandadă de nedescris, cînd instituţiile astea „reconstruite“ se află în faţa unei probleme şi trebuie să funcţioneze măcar un pic. Atunci apar părerile, contrazicerile între vechiul protocol şi noul protocol, între vechiul regulament şi noul regulament, între fostul şef al instituţiei – în direct, pe un post de televiziune al opoziţiei – şi actualul şef al instituţiei – tot în direct, pe un post de televiziune al puterii. Iar contrazicerile astea, care durează de zeci de ani, aneantizează însăşi problema care a stat la baza disputei. Totul devine doar un delir despre instituţii, despre structuri, despre mecanismele statului.
De la bîlbîiala care ne cuprinde la inundaţii şi înzăpeziri, pînă la scandalurile de după, se petrece de fiecare dată acelaşi scenariu al ridicolului absolut. Tot felul de specialişti şi experţi care au păreri. Situaţiile sînt, mereu, cumplite. Victimele au avut ghinion. Trece totul şi nu se schimbă absolut nimic, pînă la criza următoare, cînd, cu forţe proaspete, reluăm bîlbele ridicole „din teren“ şi discuţiile avîntate din studiourile de televiziune. Dedesubtul vorbelor e un dispreţ colosal faţă de „prostime“, o greaţă faţă de plămada din care e făcută lumea în care mişcăm.
Deşi telefoanele se ascultă şi se localizează într-o veselie, cînd interesele o cer, de data asta n-a fost posibilă localizarea pasagerilor din avionul căzut în Apuseni. Aveau semnal, puteau vorbi la telefon, au sunat la 112. Nimic. Treaba cu localizarea n-a funcţionat. Nici din partea celor care supravegheau zborul, nici din partea tuturor serviciilor şi paraserviciilor care populează peisajul acestui stat zglobiu. Se demonstrează a mia oară că în comedia generală a acestor plaiuri, din nou, experţii – de la fotbal şi toate artele reunite, pînă la gastronomie şi interceptarea de telefoane – erau pe picior greşit, sau sufereau de oboseală după dezbaterea televizată de noaptea trecută.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.