Despre hegifands în bruseleză *

Plictiseală cruntă, timp pierdut, limbaj de lemn, unanimitate de paradă, politicianism învelit în vorbe alese. Cam la aşa ceva mă aşteptam pe drumul spre intrarea Spinelli a Parlamentului European, săptămîna trecută. Aveam de participat la o masă rotundă pe tema hegifandsurilor şi a reglementării lor pe piaţa europeană (hegifands, transcrierea fonetică a lui hedge funds, adică fonduri de investiţii de risc mare). Participanţii erau MEPi (de la Members of European Parliament) implicaţi, precum şi ziarişti din trei delegaţii, plus „independenţi“. Echipele compacte de oameni de presă veneau din Spania, Ungaria şi România şi erau invitate de însuşi Parlamentul European, pentru o degustare de democraţie la Centru, cu seminar, vizită de lucru şi demonstraţie de transparenţă la faţa locului. Relativ rapid m-am lămurit de ce „independenţii“ din sală erau de la Financial Times şi de la gazete elveţiene. Erau (singurii) direct interesaţi.

Trece (cu greu) partea tehnică, introductivă. Era necesară, dar deja eram pierdut în abundenţa de termeni tehnici, înşiraţi cu viteza sunetului care venea din cabinele interpreţilor. Noroc că, după o binemeritată (şi semiregulamentară) pauză de cafea şi tabac, au început înşişi MEP-ii să grăiască. A început un francez. Remarcabil. Fost profesor de drept, fost avocat al unei mari bănci, actual MEP al dreptei franceze, simultan primar al unui mic orăşel de cam o mie de suflete, Cavaler al Legiunii de Onoare. Jean-Paul Gauzès este vice-preşedinte al Comitetului care a redactat proiectul de Directivă şi unul dintre autorii principali. A explicat de ce Europa trebuie să îşi ia măsuri de precauţie împotriva tentaţiilor prea-speculative care traversează Atlanticul dinspre Statele Unite. A spus răspicat că orice hegifand trebuie să primească un soi de autorizaţie pentru a putea investi în Uniunea Europeană, pe bază de dosar. Un ziarist elveţian nu înţelege: Consiliul European (şefii de stat şi de guvern) a propus autorizarea fondurilor din statele membre. Parlamentul doreşte extinderea acestui tratament pentru orice fond de risc, de oriunde ar fi, dacă acesta vrea să cumpere măcar un capăt de aţă în spaţiul comunitar. „C’est ça“, răspunde sec francezul. „Adică“, insistă elveţianul, „Parlamentul vrea o reglementare general europeană, dincolo de puterile statelor membre?“ „C’est ça“, confirmă, la fel de sec, MEP-ul. Simt în aer o undă de tensiune. Consiliul doreşte întărirea autorităţii statelor membre, Parlamentul mizează pe un transfer de suveranitate spre un organism comunitar. Intervine un alt MEP, cu argumente suplimentare. El este din Luxemburg, se numeşte Robert Goebbels, este membru al Partidului Socialist Muncitoresc şi începe să înşire necazurile pe care le provoacă aceşti capitalişti veroşi care sînt puşi doar pe făcut profit, pe lichidat locuri de muncă şi pe creat crize mondiale. „Goebbels Propaganda!“ se aude din cealaltă parte a prezidiului. Replica îi aparţine lui Syed Kamall, britanic, membru al Grupului Conservator. Evident, sala pufneşte în rîs. Urmează o argumentaţie calmă, clară, pe cifre. Englezul aminteşte că numitele hegifanduri sînt încărcate de responsabilitatea crizei economice. „Totuşi“, zice el, „nu ele au provocat căderea lui Lehman Brothers, nu ele au băgat Grecia în faliment, nu ele au dus alte şi alte ţări din zona euro în situaţii bugetare disperate. În plus, măsurile restrictive şi protecţioniste, precum limitarea accesului capitalului de risc din America şi ţările BRIC, vor duce la acelaşi tip de răspuns pe Wall Street şi aiurea în afara Europei. Limitaţi accesul fondurilor europene de pensii la investiţii atractive în restul lumii. Vă bateţi joc de viitorul pensionarilor Europei. În plus, singura ţară cu adevărat afectată va fi Marea Britanie. Restul statelor membre sînt deloc sau prea puţin interesate de o asemenea măsură.“.

În următoarele două ore, am asistat la susţinerea britanicului de către un liberal austriac şi de către o „Independentă“ britanică, precum şi la contracararea (sarcastică de multe ori) a aceluiaşi, de către un socialist german şi un ecologist francez. Masa rotundă a durat vreo două ore. Replici, argumente, pasiune, date, jocuri de cuvinte, statistici, umor. Nu a lipsit nici unul dintre ingredientele unei dezbateri politice interesante. Concluzia mea finală… e două. În primul rînd, pe români (şi pe alte vreo 15 state membre) nu prea îi interesează subiectul (de aici şi ideea de a „fonetiza“ cuvîntul englezesc). A doua concluzie este că, odată cu puterile sporite date de Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European „riscă“ să devină o instituţie interesantă. Ceea ce nu e rău defel.

 * Inspiraţia articolului (vizita, adică) a fost oferită de Biroul de Informare al Parlamentului European în România.