Despre eroi, statui şi demolarea democraţiei din interior
La jumătatea lunii februarie, cotidianul francez Le Figaro publica informaţii despre ce i se mai „întîmplă” lui Winston Churchill în Marea Britanie. Mai precis, despre faptul că elevii unui liceu au cerut ca stabilimentul lor să nu mai poarte numele celui care, pentru întreaga lume, reprezintă încă simbolul rezistenţei împotriva lui Hitler. Motivul respectivilor tineri, pentru a-l anula pe Churchill (în spiritul actualului tsunami idologic numit cancel culture) este că ar fi fost rasist şi că ar fi vrut să conserve imperiul britanic. De altfel, statuile reprezentîndu-l pe Churchill au fost de mai multe ori vandalizate în ultimii ani în Marea Britanie.
Nu există nici cea mai mică îndoială că Winston Churchill a fost un personaj complex, cu lumini şi umbre, poate chiar cu mai multe umbre decît lumini. Este misiunea istoricilor să stabilească, dacă se poate efectiv face acest lucru, proporţia dintre acceptabil şi inacceptabil în ceea ce a făcut şi spus Churchill. Un lucru este însă sigur: într-un moment-cheie al istoriei, cînd democraţia risca să fie total lichidată în Europa şi barbaria nazistă risca să învingă definitiv continentul, Churhill a fost omul providenţial.
Dacă abordez acest subiect legat de Churchill o fac întrucît observ că în prezent, în lume, democraţiile au tendinţa de a-şi demola personalităţile providenţiale în timp ce dictaturile şi regimurile autoritare construiesc noi socluri pentru eroii lor. Este cazul, în Rusia, cu glorificarea lui Stalin. Mitul său creşte, ruşii cred sincer că Stalin a fost salvatorul naţiunii, în timp ce în Marea Britanie nişte elevi care nu au, după părerea mea, o viziune largă asupra istoriei vor să nu mai audă de Churchill.
La începutul lunii februarie, şeful diplomaţiei europene, Josep Borrell, a efectuat o vizită la Moscova pentru a testa voinţa ruşilor de a relansa dialogul cu Uniunea Europeană. Josep Borrell avea multe speranţe, îşi imagina chiar că va putea să aibă o convorbire cu opozantul Aleksei Navalnîi, aflat din nou după gratii din ordinul lui Putin. Josep Borrell nu doar că nu a obţinut nimic, dar a fost chiar şi umilit de către omologul său Serghei Lavrov. Unii responsabili şi deputaţi europeni i-au cerut chiar demisia lui Josep Borrell, reproşîndu-i că s-a lăsat umilit într-un mod inacceptabil şi că, de fapt, această umilinţă se răsfrînge asupra întregii Uniuni Europene.
Îmi pun următoarea întrebare: ar fi îndrăznit Moscova să umilească într-un mod atît de brutal un şef al diplomaţiei europene dacă Marea Britanie ar fi făcut în continuare parte din Uniune? În ceea ce mă priveşte, sînt convins că nu. Pentru ruşi, un diplomat european reprezentînd şi ţara care l-a dat pe Churchill ar fi avut o altă greutate. Cum ruşii respectă în primul rînd forţa şi au cultul personalităţilor puternice, cred că s-ar fi comportat altfel cu Josep Borrell dacă alături de acesta s-ar fi aflat şi umbra fostului premier britanic, singurul care i-a ţinut piept şi lui Stalin în anii cei mai întunecaţi ai Europei.
Anul trecut a apărut în Franţa, la editura Stock, o carte intitulată Fenomenul Stalin. Ea este scrisă de Vladimir Fedorovski, fost diplomat şi purtător de cuvînt al Perestroikăi pe vremea lui Gorbaciov. Între timp, el s-a reprofilat şi a ajuns autor de cărţi de istorie devenite, prin dimensiunea lor cam lejeră, dar spectaculoasă, bestsellers în Occident. Fedorovski explică în cartea sa cum, din 2009 încoace, ia proporţii în Rusia neostalinismul. Citez o frază din primul capitol, intitulat Stalin superstar: „Neostalinismul rus este prezent la toate nivelurile societăţii, civile şi militare, cu ramificaţii inevitabile spre nostalgicii comunismului, în mediile universitare precum şi în mediile de informare”. Vladimir Fedorovski mai scrie despre istoricii neostalinişti practicînd revizionismul istoric şi „relativismul”, în sensul atenuării crimelor lui Stalin. Discursul lor sună cam aşa: nu Stalin, ci Lenin a inventat Gulagul, nu Stalin, ci aparatul comunist de partid a fost vinovat de marea teroare din anii 1937-1938 etc.
Democraţiile sînt edificii fragile, dar nu toţi oamenii avînd şansa de a trăi într-un sistem democratic sînt conştienţi de acest lucru. Revista britanică The Economist a examinat configuraţia politică pe planetă în 167 de state şi a ajuns la concluzia că, în 2020, democraţia a înregistrat un regres istoric. Doar în 23 de ţări se poate vorbi de o democraţie veritabilă, ceea ce reprezintă doar 8,4% din populaţia globului. Chiar şi Franţa, din cauza restricţiilor de libertate impuse în context de pandemie, este clasată în categoria democraţiilor deficitare. Democraţiile au, evident, mulţi duşmani pe planetă, dar s-ar putea ca adversarii lor cei mai redutabili să fie interni. Ei poartă numele ignoranţei, al inculturii, al isteriei, al inconştienţei, al naivităţii, al spiritului de turmă, al orbirii…
Este totuşi stupefiant să constaţi că în Rusia statuile lui Stalin se multiplică şi că ruşii vin în mod sincer să depună flori la picioarele lui Stalin, în timp ce în Marea Britanie statuile lui Churchill sînt protejate de poliţie, iar unii vin să scuipe pe ele. Stalin a fost un dictator care a comis crime macabre. Churchill a fost un democrat căruia i se pot reproşa enorm de multe lucruri. Inversarea raporturilor dintre ei nu poate fi decît o farsă macabră a istoriei contemporane şi orice minte limpede are datoria de a i se opune.
Vladimir Fedorovski evocă în cartea sa un detaliu amuzant: la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin a vrut să ia lecţii de călărie ca să poată deschide el, călare pe cal, marea paradă a victoriei. Dar calul s-a dovedit nărăvaş şi Stalin s-a trezit trîntit la pămînt, aşa că a renunţat şi l-a lăsat pe mareşalul Jukov să apară, pe cal, în fruntea Armatei Roşii învingătoare, în Piaţa Roşie. Poate că aici se ascunde o definiţie a dictatorului total: cineva căruia nu i se opune nimeni, decît, eventual, un cal…
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.