Despre dictatura Parlamentului

12 mai 2007   PE CE LUME TRĂIM

Mă tulbură vorbele reci şi adînc mincinoase ale celor care spun că o dictatură parlamentară este o contradicţie in terminis. Care va să zică, Parlamentul nu poate fi purtător de dictatură. Orice decide Parlamentul este democratic din simplul motiv că este decis de Parlament. Mă tulbură, spun, aceste vorbe aruncate adesea în dezbatere zilele acestea, cînd vorbim despre decizia Parlamentului de suspendare a dlui Băsescu, pentru că nu ştiu dacă cei care le tot flutură cu siguranţă expertă sînt de rea-credinţă sau sînt doar superficiali. Aş prefera, bineînţeles, a doua variantă, dar chiar şi aşa simt o nelinişte cetăţenească, pentru că aş vrea ca treburile politice ale ţării mele să fie pe mîna unora ceva mai citiţi şi mai reflexivi. Mai întîi, cîteva consideraţii despre natura democratică a Parlamentului. Votat fiind de toată suflarea electorală, sigur că Parlamentul este expresia cea mai cuprinzătoare a voinţei populare. Este, aşadar, instituţia cu cea mai autentică vocaţie democratică. Drama vocaţiilor este însă aceea că ele pot fi trădate. Un Parlament poate, la un moment dat, să se autonomizeze în asemenea măsură faţă de vocea poporului, încît să reguleze chiar împotriva voinţei sale. Este exact situaţia pe care dl Liiceanu, dacă nu mă înşel, o descria cu vorbele "poporul este prizonierul Parlamentului". Un Parlament emancipat de responsabilitatea sa majoră - aceea de a exprima vocea electorilor -, dar solid concentrat în puterea sa legiuitoare este un Parlament care ia în stăpînire poporul. Iar un atare pericol este cu atît mai mare în contextul unei dominaţii oligarhice, pe fondul unei derute morale de mare magnitudine, cînd Parlamentul este cu totul acaparat de oligarhie. Să uităm, pentru o secundă, de dl Băsescu şi să admitem că, teoretic, acest lucru este pe delin posibil. Vom fi, pe dată, alarmaţi, pentru că modelul teoretic al trădării vocaţiei democratice a Parlamentului seamănă izbitor cu situaţia noastră actuală. De altfel, toţi marii arhitecţi ai democraţiilor moderne au atras, într-un fel sau altul, atenţia asupra acestui pericol. De aceea, puterile în stat sînt trei şi nu una, de aceea puterile trebuie să rămînă separate, de aceea ele trebuie să se cenzureze reciproc şi, în fine, de aceea Parlamentul exprimă instituţional doar una dintre aceste puteri. Mai mult, de aceea toţi teoreticienii democraţiilor s-au ferit să stabilească o ierarhie a celor trei puteri şi nu au spus niciodată, aşa cum se încearcă în aceste zile să ni se spună, că Parlamentul este puterea supremă. Dacă Parlamentul devine un fel de Olimp intangibil, în care o adunare de zei, fie ei şi aleşi de popor o dată la patru ani, decid în totală indiferenţă faţă de voinţa muritorilor, atunci numai de Parlament democratic nu mai poate fi vorba. La noi, există cel puţin două cauze pentru care avem a ne teme că am ajuns în această situaţie. Prima este sistemul politic, dominat de partide şi liste electorale, în care loialităţile aleşilor nu se orientează spre alegători şi vocea lor, ci spre liderii de partide şi jocurile lor de putere. A doua este acapararea completă a politicului de către economic. Nimeni nu spune că cele două sfere trebuie să fie complet independente. E imposibil şi, din prisma evoluţiei sociale, nici nu e bine. Dar concentrarea puterii economice în mîna cîtorva moguli, care nu doar că au penetrat, ci au acaparat lesnicios Parlamentul, transformînd parlamentarii de profesie în salariaţi, este cel mai rău lucru pentru democraţie. Ştim bine că în Europa de Vest sau în SUA marii magnaţi au mare influenţă politică. Numai că acolo, fiecare tabără politică majoră are magnaţii ei. Şi conservatorii, şi socialiştii (în Europa), şi democraţii, şi republicanii (în SUA) au miliardarii lor, care, prin faptul că deţin imperii economice aproximativ egale ca putere, se pot echilibra. La noi, există patru, cinci moguli, de care depind, într-un fel sau altul, toate partidele politice, şi asta e, cu adevărat, foarte periculos. Aş fi vrut ca PD, PNL, PSD şi mai ştiu eu care alt partid să aibă, fiecare, în spate cîte un mare magnat sau un grup de oameni de afaceri sensibil egali ca forţă economică, şi atunci nimic din ceea ce vedem acum nu s-ar fi întîmplat. Dar nu este aşa. Cei patru-cinci sînt, de fapt, deasupra partidelor politice, le pot controla şi le pot coaliza după cum vor. Apoi, cîte ceva despre Constituţie. În Statele Unite, singura ţară democratică în care constituţionalismul se apropie, ca respect şi trăire, de mistică, e o vorbă: Constituţia nu este un pact sinucigaş. Mai pe româneşte, dacă legea fundamentală dispune ceva ce, într-o anume circumstanţă, duce la o soluţie evident anapoda, trebuie să recitim textul constituţional astfel încît rezultatul aplicării sale să fie în favoarea libertăţilor şi a democraţiei. Trebuie mereu să pornim de la ideea că o Constituţie democratică nu este făcută să înăbuşe vocea poporului şi libertatea acestuia de a decide, de pildă, cine şi cum să-l conducă. De aceea, dacă o procedură perfect corectă din punct de vedere constituţional duce la un rezultat vădit antipopular, atunci procedura nu trebuie nici abandonată, nici refăcută pe picior, ci reinterpretată în sensul urmăririi scopului ei fundamental: protejarea libertăţii poporului. La noi, Parlamentul a citit Constituţia exact în sensul reprimării voinţei populare. Dreptul, în general, se zbate între două comandamente, precum apele navigabile dintre Scylla şi Charibda. Pe de o parte, se spune Fiat justitia pereat mundus, vorbă atribuită lui Lucius Calpurnius Piso Caesonius, socrul lui Iuliu Cezar, consul roman pe la mijlocul primului secol după Cristos. Pe de altă parte, se spune Summum jus, summa injuria - celebru adagiu al lui Cicero. Aşadar, aplicarea dreptului e mereu tensionată între imperativul aplicării legii după litera ei, indiferent de consecinţe, şi nuanţarea excesului de legalitate care poate duce, tocmai datorită excesului, la injustiţie, adică exact la inversul scopului major al legii cu bună-credinţă aplicată. Mi se pare evident că o democraţie sofisticată, aşa cum avem în sînul UE la începutul acestui mileniu, e mai aproape de Cicero.

Mai multe