Despre cum mor democraţiile…

5 martie 2019   PE CE LUME TRĂIM

„Să nu spuneţi că n-aţi ştiut.“ Cam acesta este mesajul multor cărţi şi articole care apar în prezent în Europa, în librării şi în presă. Cel mai recent avertisment de acest gen este lansat de doi universitari americani, Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt, iar cartea lor se numeşte Moartea democraţiilor.

Că democraţiile sînt imperfecte, fragile şi bolnave o ştim încă de la grecii antici. Că democraţia este un sistem de organizare prost, totuşi cel mai bun dintre toate cîte a inventat omul, o ştim de la Churchill. Reflecţia sa („Democracy is the worst form of government, except for all the others“) a fost citată de mii de ori şi îmi dă frisoane de nelinişte ori de cîte ori o citez şi eu. Că toate lucrurile au un început şi un sfîrşit, inclusiv civilizaţiile, pare să fie o constatare filozofică de bun-simţ. Dar ideea că ar trebui să ne obişnuim deja cu moartea democraţiei şi cu revenirea unei epoci totalitare mi se pare inacceptabilă. Nu cred că este înscrisă în codul genetic al aventurii umane pe Pămînt. Acest tip de catastrofă, după două secole de experienţă democratică modernă, poate fi evitat.

În multe articole despre bolile de astăzi ale democraţiei apare o inevitabilă comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat după Primul Război Mondial în Europa. Modelul cel mai des evocat este agonia democraţiei în Germania, pînă cînd Hitler i-a pus capăt în 1933 (adaug în paranteză că şi comuniştii germani au vrut atunci acelaşi lucru, să termine cu democraţia parlamentară, dar Hitler a fost mai abil, mai rapid şi evident mai brutal).

Perioada numită interbelică a reprezentat o hecatombă tragică pentru democraţiile europene. Rînd pe rînd au cedat nişte diguri, într-un context complicat, de revanşism şi de criză economică. Italia a virat spre dictatură în 1922, Spania în 1939, Franţa, învinsă de Germania, a renunţat la democraţia parlamentară în 1940. În Europa de Răsărit au intervenit fenomene similare, societatea civilă, dezorientată, şi-a încredinţat soarta unor generali (în Polonia, în România).

Mai rămîne întrebarea: chiar sînt comparabile aceste epoci, cea de atunci şi cea de acum? Sînt nişte lideri precum Vladimir Putin, Viktor Orbán, Recep Tayyip Erdogan, Xi Jinping, Donald Trump simptome ale restrîngerii libertăţilor publice şi ale unor noi forme de totalitarism?

La nivelul angoaselor sociale, există unele similitudini. Milioane de europeni au fost angoasaţi, în perioada interbelică, de ravagiile crizelor economice succesive şi implicit ale capitalismului. Ei au mai avut şi angoase identitare, şi pulsiuni naţionaliste, ceea ce se întîmplă în mod surprinzător şi azi.

Universitarii americani citaţi mai sus analizează în cartea lor cîteva eşecuri ale democraţiei în afara Europei, în Argentina, Chile, Peru… Democraţiile nu mor în acelaşi fel şi nici în acelaşi ritm, dar întotdeauna se găseşte cîte un guru care să le dea lovitura de graţie. Democraţiile mai mor şi atunci cînd în mintea oamenilor se instalează confuzia de valori, confuzie care se transformă în pasivitate ce devine pînă la urmă complicitate la crimă. Rareori dictatorii demolează dintr-o lovitură statul de drept, operaţiunea se petrece de obicei lent, uneori beneficiind de indiferenţa sau de complicitatea unor intelectuali. Unii istorici spun acest lucru în legătură cu intelectualii europeni din perioada interbelică: ei nu au reuşit să-şi unească vocile, cuvîntul lor nu a cîntărit destul de greu în faţa opiniei publice. Chiar şi un mare european ca Stefan Zweig este criticat uneori pentru moliciunea cu care îl demasca, într-o primă fază, pe Hitler…

Ce fac însă astăzi intelectualii, scriitorii, artiştii europeni? Personal, mi se pare că sînt totuşi purtaţi de o altă stare de spirit decît cea de acum 70-80 de ani. Chiar şi un scriitor deprimat şi cinic precum Michel Houellebecq, prin temele abordate în romanele sale şi succesul său imens, este un lansator de alertă.

Poate în această logică, pentru ca semnalul de alarmă să răsune cît mai putenic în legătură cu starea Uniunii Europene şi a democraţiei (cele două aspecte sînt intim legate), Salonul de Carte de la Paris a decis ca anul acesta să aibă ca invitat de onoare nu o ţară, ci un continent: Europa. Iată o iniţiativă benefică şi importantă, ca scriitorii Europei să poată aminti, prin prezenţa lor la salon, că bătrînul nostru continent are cel puţin două dimensiuni identitare incontestabile: o milenară aspiraţie spre libertate şi o cultură universalistă care a hrănit întreaga planetă.

Sigur, uneori democraţiile mor şi simbolic prin diverse forme de laşitate sau de pragmatism politic. De exemplu, atunci cînd se lasă timorate de unii dictatori şi cînd, din motive economice sau geopolitice, nu îndrăznesc să abordeze teme legate de drepturile omului. Putem spune că democraţiile franceză, germană, britanică, americană au murit pînă acum de sute şi sute de ori, practic de fiecare dată cînd s-au arătat pragmatic docile cu lideri precum Xi Jinping, Recep Tayyip Erdogan, Mohamed Ben Salman…

Filozoful francez Michel Onfray scrie undeva că, din punctul său de vedere, civilizaţia occidentală a murit în 1989. Şi aceasta întrucît democraţiile occidentale nu s-au opus atunci în bloc ayatollahului Khomeini, care tocmai le ceruse musulmanilor din întreaga lume să-l ucidă pe scriitorul Salman Rushdie acuzat de blasfemie în romanul său Versetele satanice.

Ar fi o mare eroare să credem că democraţiile sînt condamnate să moară, ar fi ca şi cum le-am condamna noi la moarte. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe