Despre biţi şi oameni

La tîrgul de biţi e la fel ca la cel de vite: lume multă, cumpărători, gură-cască şi ţărani veniţi la oraş cu vaca bolnavă, să scape de ea. Lumea se înghesuie cu teamă de hoţii de buzunare şi transpiră cu gîndul la coada la apă. Între două tarabe, picioarele ţi se împleticesc de oboseală, însă tot mai găseşti putere pentru încă un drum, la încă un stand, al încă unui expozant cu nume mare şi produse din ce în ce mai mici. Poate, poate, de data asta îţi va ieşi în cale Obiectul Minune, cel pentru care mîine copilul te va trage de mînecă şi va da glas acelei propoziţii cumplite, despre care pot să vă spun doar că începe cu "Tata, te rog..." Oraşul e Las Vegas, tîrgul e unul de electronice şi calculatoare. La doi paşi, lumea îşi pierde banii, cu nonşalanţa omului care oricum i-a împrumutat. Veniţi cu sindicatul, să se distreze prin cine ştie ce mecanism masochist, oamenii care joacă n-au nici o legătură cu cei care bîntuie cetatea de biţi ridicată în grabă, cu oaste de strînsură, la nici doi paşi de cazinouri. Sînt mai mulţi bani aici decît în toate seifurile hotelurilor, însă un soi virtual: doar 1% din tehnologiile pe care le vezi îşi vor scoate pîrleala şi costurile de dezvoltare. Restul sînt greşeli: "am crezut că oamenii or să vrea televizor pe telefon" sau "ne-am imaginat o lume în care familia îşi va lăsa mesaje pe computerul din frigider". Asta ne-a mai rămas în materie de progres, după ce aproape tot restul a fost inventat. De fapt, nimic nu e mai greu decît să fii explorator cînd totul a fost descoperit. În spatele vorbelor despre excitement şi breakthrough e de fapt o durere istorică, aceea a bătrîneţii industriei IT. Liderii ei au burtică şi (deşi departamentul de PR va nega vehement) artroză. Au mai fost aici şi-acum 10 sau 20 de ani, cînd computerele mergeau mai greu, însă ei puteau să alerge pînă în Los Angeles şi înapoi. Au fost aici cînd lumea îi credea nişte zei sau nişte hoţi de tehnologii extraterestre. Astăzi, sînt întrebaţi dacă telefonul X e compatibil cu softul Y şi îţi răspund blazaţi, cu conştiinţa dureroasă a faptului că omenirea tot n-a ajuns pe Marte. Şi că foloseşte procesoarele la care ei au muncit o viaţă pentru flecăreală, furt de muzică şi download de filme porno... IT-ul a ajuns o afacere matură, asta e banalitatea oficială. Neoficial, e ca siderurgia: combinate mari, care produc la tonă, nu la cantitatea de fericire pe care produsele ei o emană. E încă o tehnologie care ar fi trebuit să ne facă mai buni, mai distraţi, mai productivi, mai solemni sau mai veseli, mai puternici sau mai slabi în faţa minunilor lumii. Ai crede, dacă n-ai şti că promisiunea asta e chiar mai bătrînă decît cei care o fac: prima oară s-a întîmplat la naşterea telegrafului, dacă nu cumva la cea a buciumului... Evident, nici o tehnologie n-a modificat mintea umană, cu excepţia lobotomiei şi a prozac-ului. După o tură prin tîrg ai un sentiment de îmbuibare: totul e aici, tot ce-a făcut mai bun şi mai deştept omenirea. La îndemînă. Cu excepţia unei cafele espresso, unde e coadă prea mare. Şi totuşi, dacă ai văzut măcar un episod din Star Trek, nu poţi să nu te miri: asta e tot ce e, acum, de vînzare? De atît am fost în stare? O mie de computere şi nici un bătrîn înţelept, care să ne spună, prin staţia de amplificare, ce să facem cu ele? Un milion de soft-uri şi nici o instrucţiune cum să schimbăm lumea, odată cu sistemul de operare? Cum ne schimbăm existenţa prin comanda, simplă şi poate tocmai de aceea inexistentă, format c: viaţa mea? De la tîrg, am ieşit cu două trăiri în cap, care s-au bătut pînă cînd una dintre ele a renunţat şi-a plecat acasă: Sînt prost că n-am făcut şi eu aşa ceva; Sînt deştept că pot să-mi dau aere ieftine în revistă, pe munca unor oameni cu mult mai inteligenţi. Acum ghiciţi şi dumneavoastră cine-a cîştigat.