Deşirarea României

7 mai 2014   PE CE LUME TRĂIM

Aţi văzut vreodată cum distrug moliile ţesătura împăturită şi neaerisită? Ei bine, această imagine mi-a venit în minte cînd am văzut rezultatele unei recente dezbateri publice, lansate de un cotidian central. Să vă spun. Nu sînt alarmist, nu cred că vom avea război cu Rusia. Chiar dacă, aşa cum am zis în altă parte, trebuie să le arătăm clar că, dacă ei vor război, sîntem gata să-l facem. „Ce e scris şi pentru noi, bucuroşi le-om duce toate...“ Punerea României în această situaţie, însă, arată vulnerabilităţi alarmante. Şi nu mă refer la cele militare – ştim bine ce şi cît poate armata noastră. Securitatea pe care ne-o permitem este direct proporţională cu cît am investit în ea. De ce nu putem mai mult? Din aceleaşi motive pentru care nu putem mai multe autostrăzi, mai multă sănătate publică, mai mult învăţămînt etc. Apărarea este, şi ea, un serviciu public ca oricare altul şi, poate mai mult decît altele, depinde necruţător de nivelul de dezvoltare tehnologică a ţării. În acest text, mă refer la felul în care inima românilor răspunde acestor vremuri, şi nu la putinţa ţării de a suporta o atare încercare.

Sub vremi, ca întotdeauna, administraţia noastră şi-a dat seama că în ultimele decenii a cam neglijat ceea ce art. 40, al. 2 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare numeşte „evidenţa militară a cetăţenilor încorporabili şi a rezerviştilor“. Legea stabileşte un sistem complicat, ilogic şi nefuncţional, birocratic vorbind, al acestor evidenţe, dînd responsabilităţi în această privinţă tuturor: de la Statul Major General, la centrele militare, de la Serviciul de Evidenţă a Populaţiei, la judecători şi procurori, de la medicii de familie, la Ministerul Educaţiei, dar şi angajatorilor, tuturor angajatorilor. Firesc, cînd toată lumea este chemată să facă ceva, nu face nimeni. În temeiul acestei legi, statul trebuia să ştie pe unde sînt şi în ce stare medicală se află bărbaţii români cu vîrste cuprinse între 18 şi 35 de ani. La modul foarte teoretic, ar fi trebuit să ştie şi cît sînt de pregătiţi din punct de vedere militar aceşti tineri. Orice ţară a lumii civilizate (inclusiv paşnica Elveţie) actualizează periodic situaţia rezerviştilor, ba chiar îi mai şi cheamă, din cînd în cînd, la cîte o concentrare. De asemenea, orice ţară civilizată se îngrijeşte de planurile unei mobilizări generale. În mare, statele euro-atlantice cam ştiu unde să-i anunţe şi unde să-i trimită pe cei încorporabili, în caz de război, cînd sună alarma generală. La noi, am impresia că, de cînd am intrat în NATO şi de cînd Constituţia a eliminat obligativitatea serviciului militar, aceste chestiuni au rămas de izbelişte. O zic fără nervi şi fără frustrare: e tipic românesc, e firesc pentru ţara lui „lasă-mă să te las“. Acum, de cînd cu agitaţia ucraineană, urmare a unei decizii luate de toate ţările din Alianţa Nord-Atlantică, România a fost nevoită să deschidă iar registrele prăfuite, în care doar Dumnezeu din ceruri mai înţelege ce s-a scris. Statul român reîncepe efortul de a vedea ce rezervişti mai are, care e starea lor de sănătate, pe unde mai sînt şi cam care e nivelul lor de pregătire militară. După cum era de aşteptat, foarte mulţi bărbaţi din eşantionul despre care vorbeşte legea (18-35 de ani) sînt în străinătate. Iar mulţi dintre cei care mai sînt pe aici manifestă o mobilitate accentuată în ceea ce priveşte domiciliul de facto, starea civilă (importantă şi ea, după lege, în stabilirea statutului în caz de război) sau locul de muncă. În orice caz, observ că primul efect real al conflictului din Ucraina asupra României a fost aducerea la lumină a unui naufragiu administrativ de proporţii, la care, altfel, nu ne-am fi gîndit. Sper să ne alegem doar cu atît din toată nebunia incendiară care a cuprins ţara vecină.

Dar nu despre faptul că statul nu face ceea ce trebuie să facă vreau să vorbesc aici – în România, aşa ceva nu ar mai putea fi subiectul unui articol de presă, pentru că ar aduce zero informaţie nouă. După bîlbîielile referitoare la amploarea corpului electoral românesc de la trecutele exerciţii electorale, de era să ne dăm unii altora în cap pe stradă pentru că statul nu era în stare să ne spună cîţi sîntem cei cu drept de vot, nu cred că se aştepta cineva să avem o evidenţă militară cît de cît utilizabilă. Altceva mă sperie, însă, cu totul! Un cotidian central a lansat o dezbatere printre cititorii săi, pornind de la temerile publice legate de un război cu Rusia. Întrebarea pusă, mai ales bărbaţilor între 20 şi 35 de ani, a fost: „Dacă te cheamă la încorporare, te prezinţi să serveşti patria?“ Lăsăm, fireşte, la o parte faptul că e vorba despre o obligaţie legală. Ceea ce testa întrebarea aceasta era substanţa morală a obligaţiei legale. Simt românii, la vremuri grele, că trebuie să-şi apere ţara? Răspunsurile sînt năucitoare. În imensa lor majoritate, oamenii vizaţi spun „Nu!“. Răspunsul este motivat brutal: „După ce aţi furat ţara asta de-aţi făcut-o praf, să vă apăr cu viaţa mea?“ Iar cei din străinătate spun: „Am plecat din ţara aia pentru că aţi sufocat-o cu hoţia şi impostura – cum să vin să apăr ţara în care mi-aţi făcut viaţa imposibilă?“ Intuiţia celor foarte mulţi care răspund e corectă: cînd eşti chemat să aperi ţara, îi aperi, de fapt, pe oamenii din ţară. Nu aperi munţii şi apele, copacii şi holdele, îi aperi pe conaţionalii tăi, îţi aperi poporul. Ei bine, pe mai toţi îi oripilează ideea că ar fi chemaţi să-i apere pe Ponta, pe Dragnea, pe Mazăre, pe Voiculescu. Şi invers, pe Băsescu, pe Udrea, pe Blaga. Pentru mulţi, ţara sînt aceşti politicieni care, prin conduita lor, i-au dezvăţat definitiv pe tineri de patriotism. Ţara sînt ei, nimic altceva. Mutaţia este îngrozitoare: nu cred că românii care mergeau la război în 1877 credeau că îşi riscă viaţa pentru Carol I sau pentru Kogălniceanu, sau că cei care mureau la Mărăşeşti aveau percepţia că îşi dau viaţa pentru Ferdinand sau pentru Ionel Brătianu. Ţara însemna altceva pentru ei. Un ideal. O onoare. O datorie.

După patru decenii de comunism şi două de postcomunism (două generaţii), ţara înseamnă cu totul altceva pentru tinerii bărbaţi români. Trei generaţii despart pe cei care luptau pentru ţară în Primul Război Mondial de cei care, teoretic, ar trebui să lupte pentru ţară acum. Trei generaţii de degenerescenţă a sentimentului patriotic! Dezbaterea pe care o evoc, precum şi notele din mediul online, în general, oferă probe certe ale efectului coroziv al politicii dîmboviţene (nu de ieri, de azi, de mai bine de 60 de ani) asupra ţesutului naţional al românilor. Încet, România se deşiră. Dacă îi vine cuiva ideea să şi tragă puţin de ea, doar o minune o mai poate salva. Să sperăm că nimeni nu ne va supune acestei încercări, dar şi că, dacă se va întîmpla, minunea se va petrece!  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.

Mai multe