Deși are jucători celebri și fonduri uriașe, PSG e în perpetuă criză de rezultate şi scandalurile curg. Care să fie secretul unei asemenea „performanţe”?

PSG este exemplul perfect al ratării fără cusur. E un caz de manual. E ca şi cum ai avea cel mai performant avion, impecabil alcătuit pentru zborul ideal, dar dotat, în acelaşi timp, cu un dosar care îţi arată cum să îl prăbuşeşti pas cu pas, evitînd toate situaţiile în care, fie şi fără contribuţia ta, avionul s-ar putea redresa. E realitatea inversată, e logica lipsei de logică. PSG este exemplul strigător la Allah că banii fără cultură transformă totul într-un kitsch garantat, livrat la cheie. Chiar înainte de a da pe Neymar o sumă care ar putea redresa economia oricărei ţări subdezvoltate, 222 de milioane de euro, pentru a căpăta în schimb un profesionist în petreceri şi competiţii oficiale de poker, PSG şi-a construit cancerul care o devorează acum. Bani cu nemiluita care nu aduc nimic în afară de nevoia obsedantă, aproape patologică, de a investi şi mai mult, şi mai mult pentru a acoperi depresia eşecului sub un munte de ţechini. Care, evident, naşte în timp o depresie încă şi mai mare. Pe Mbappé, talent veritabil, dotat cu nevoia fundamentală de a rămîne în istorie, l-au legat de glie cu un salariu cutremurător şi lanţuri politice, preşedinţii Franţei preluînd direct problema în mîini ca şi cum ar fi vorba de marca Renault sau naveta Ariane. Pe Messi l-au cumpărat cu încă şi mai mulţi bani, i-au întins Parisul la picioare şi i-au oferit cadrul ideal pentru a pregăti cum trebuie ultimul lui mare vis, Cupa Mondială. În rest, vorba lui Vincent Duluc, editorialistla L’Équipe, a participat la meciurile din campionatul francez cu cheful cu care te duci la dentist. De-aia a şi plecat fără aprobare să promoveze turismul în Arabia Saudită. Bine, şi pentru bani. Mulţi bani. Mereu şi mereu bani. Lui Ramos i-au livrat o pensie de aur pe Parcul Prinţilor şi Răsfăţaţilor, şi tot aşa. Tinerii buni sau jucătorii oneşti se pierd în această strategie ceţoasă şi în rezolvarea cuadraturii cercului care pretinde ca echipa să cîştige în condiţiile în care vedetele stau, cum se zicea pe maidan, „la pomană”. PSG e de fapt un magazin de bijuterii, nu te gîndeşti niciodată să-l scoţi în stradă la o miuţă, e strălucitor şi inert, inaccesibil şi impopular. Sigur, unii îi devin fani pentru că sclipirile şi sclipiciul atrag. PSG e ca biblioteca unui nouveau riche, plină de opere necitite, care nu produc decît praf şi admiraţia celor ce gîndesc cu ochii. Nu trebuie să ne mirăm. Avem un exemplu aici, aproape. La handbal, CSM e un PSG. Păstrînd proporţiile şi comoţiile.