Deruta conştiinţei în faţa complexităţii răului

Decorarea preşedintelui Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici de către preşedintele Iohannis a produs, în unele medii, iritare. S-a ajuns, repede, la politizarea chestiunii. Voi trece dincolo de conjunctură şi de justificate aversiuni personale care animă disputele din jurul subiectului, pentru a încerca să exprim cît mai clar tensiunea subîntinsă de această dezbatere.

Cred că tensiunea aceasta, nerezolvată şi neasumată încă de conştiinţa noastră colectivă, va produce mult rău şi în viitor, de va fi ignorată în continuare. Chestiunea pe care o ridic aici este cu mult mai importantă decît competenţa ori caracterul unor consilieri prezidenţiali şi infinit mai importantă decît devoalarea simpatiei dlui Bjoza pentru legionari. Dar, ca să pot formula mai clar problema (căci atît îmi permit să fac aici, să o formulez – răspunsul fiind extrem de dificil de dat), voi porni de la ce spune dl Bjoza. Preşedintele AFDP are cuvinte de admiraţie pentru felul în care foştii legionari s-au comportat în puşcăriile comuniste. Sigur, bănuiesc că dl Bjoza nu-i admiră chiar pe toţi, că legionari au fost şi torţionarii de la Piteşti. Şi cred că nu îi admiră pe toţi, de vreme ce este adeptul nuanţelor: corect este să plătească doar cei care au săvîrşit crime, nu toţi membrii Legiunii – crede dl Bjoza. Şi invocă, simetric, pe comunişti. Aici are dreptate: societatea românească a ajuns deja la un consens că nu toţi membrii Partidului Comunist, ba chiar nici măcar toţi foştii săi şefi nu trebuie blamaţi, ci doar cei care au comis atrocităţi. De ce nu ar beneficia şi legionarii de acelaşi regim etic de care se bucură comuniştii? Riscante, desigur, vorbele dlui Bjoza. Dar nu mă opresc la ele, ci fac un pas mai departe, în căutarea formulei juste a marii probleme. Tot dl Bjoza spune undeva că, în Gulagul românesc, nu mai existau legionari, ţărănişti, liberali, cuzişti, carlişti sau regalişti – existau doar anticomunişti şi gata. Forţa diabolică a represiunii comuniste nivelase deosebirile de gen politic, ne spune dl Bjoza. Cu toţii sînt martiri!  

Cum domnia sa este unul dintre cei care au fost acolo, trebuie să-i dăm avantajul martorului ocular. Teribil avantaj, desigur. Eu cunosc închisorile comuniste din cărţi şi nu pot să judec ce spune despre aceste locuri ale ororii cineva care a fost condamnat la 15 ani pentru activitate anticomunistă şi a executat patru ani. Să-i spun eu că ceea ce a văzut el acolo, în fundul Iadului, nu e adevărat şi că adevărul îl ştiu eu? Dar, din puţinul pe care îl ştiu, îmi dau seama că dl Bjoza are dreptate cînd spune că regimul comunist a fost la fel de sălbatic cu oricine i s-a opus. Au fost egal supuşi unui tratament direct criminal şi Iuliu Maniu, şi Dinu Brătianu, şi Radu Lecca, şi Valeriu Gafencu, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, şi Ion Jumanca (ca să citez doar cîţiva prizonieri veniţi în Gulag din zări politice foarte diferite, ba chiar ostili unii altora în vremurile în care făceau politică, şi ucişi, fiecare dintre ei, cu aceeaşi ferocitate, de către comunişti).

Mie mi se pare limpede că dl Bjoza vorbeşte despre oameni, iar cei furioşi pe el îi răspund vorbind despre ideologii. Cît priveşte ideologiile, lucrurile sînt clare. Legionarismul a fost o oroare! Nimic, dar absolut nimic din legionarism nu se mai poate susţine astăzi fără să te plasezi, imediat, în vinovăţie. Comunismul, la rîndul lui, aşa cum spune Raportul Final al comisiei Tismăneanu, a produs un regim politic criminal şi ilegitim. Cînd vorbim despre oameni, însă, ca întotdeauna, lucrurile se complică. Mai ales cînd avem de-a face cu oameni care, indiferent dacă au fost buni sau răi, dacă au fost adepţi ai libertăţii şi democraţiei ori ai asasinatului politic şi totalitarismului, au fost pur şi simplu măcelăriţi de comunism. Dacă admitem că toţi cei închişi pe motive politice după 1947 au fost victime ale unui regim criminal şi ilegitim şi au devenit, prin asta, martiri, atunci trebuie să ştim că printre ei s-au aflat şi foşti membri ai Mişcării Legionare, dar şi foşti comunişti. Dacă admitem că doar unii dintre cei închişi politic, după 1947, au fost victime, adică cei cu adevărat nevinovaţi, cei care n-au avut nici o legătură cu politica şi cei de extracţie politică democratică, atunci ajungem la concluzia că ceilalţi au meritat ce li s-a întîmplat. Şi, pe cale de consecinţă, regimul a fost criminal doar cu unii şi just cu alţii. Asta ar fi o concluzie infinit mai periculoasă pentru România decît descoperirea simpatiei dlui Bjoza pentru colegii săi de temniţă legionari. Sau admitem că, odată trecut prin suferinţele cumplite ale Gulagului, ca printr-un fel de purgatoriu, oricine se mîntuieşte de eventualele sale păcate din trecut? Or, mai mult, admitem că oricine a supravieţuit Gulagului are dreptul să spună şi să facă orice după aceea, ca şi cum anii de suferinţă i-au dat un infinit cec moral în alb? Caz în care întreaga argumentaţie împotriva decorării dlui Bjoza cade.  

Vrem să o vedem ori nu, istoria recentă a României pune conştiinţei româneşti, liberă în sfîrşit, următoarea problemă: Au fost eroi toţi duşmanii comunismului? Dar toţi duşmanii fascismului? Dacă răspundem simultan afirmativ acestor două întrebări, aşa cum ar fi normal, vom obţine o categorie de eroi care au fost criminalii celorlalţi eroi, ce la rîndu-le le-au fost călăi celor dintîi. Eroi măcelărindu-se criminal între ei! Conştiinţa noastră ar rămîne stupefiată! În acest caz, conştiinţa nu sucombă într-o dilemă a binelui, ci în faţa complexităţii răului.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.