Deplorabilii

21 septembrie 2016   PE CE LUME TRĂIM

Cursa electorală dintre Hillary Clinton şi Donald Trump este cu totul ieşită din comun. Sînt atît de multe premiere absolute pe care această campanie le aduce în istoria electorală americană, încît s-ar umple o carte numai cu enumerarea lor. De pildă, niciodată în istoria competiţiilor electorale pentru Casa Albă nu s-au confruntat doi candidaţi atît de antipatizaţi de către electorat. Cotele de nefavorabilitate în sondaje ale celor doi bat toate recordurile. Neîncrederea americanilor în cei doi este cronicizată, în doză majoritară. Se vede şi se simte imediat că negativitatea domină spiritul acestor alegeri.

De asemenea, se observă că evenimentele campaniei exced cu mult simplul (vorba vine!) efort electoral. Zgomotul din prim-plan, atacurile verbale pe care cele două tabere şi le aruncă, stridenţa caravanelor electorale, clipurile şi advertorialele candidaţilor, în fine, toată nebunia de sunet şi lumină specifică apropierii zilei alegerilor captează atenţia. Dar toate acestea se vor termina, iar ceea ce se întîmplă în planul secund, cumva în afara campaniei, este cu adevărat important şi persistent. De pildă, faptul că e mail ­u­rile oricui ajung în spaţiul public fără nici o problemă şi „instituţiile“ menite să păzească drepturile fundamentale ale omului nu pot face nimic în cazul unor asemenea lovituri la adresa dreptului la viaţă privată nu va rămîne doar un episod oarecare al acestei campanii. Va deveni un fapt obişnuit. Nu mă refer la scandalul e-mail-urilor lui Hillary Clinton – acolo e vorba despre mesaje oficiale, ale unui secretar de stat în funcţie; acestea trebuie să rămînă secrete nu pentru că sînt corespondenţă privată, ci pentru că sînt corespondenţă oficială ce vizează securitatea naţională. Mă refer la e mail-urile lui Colin Powell, un om care are astăzi 79 de ani şi este complet retras din viaţa politică. Hackeri „bine inten­ţio­naţi“ să servească nobila cauză a transparenţei au spart conturile sale de e-mail şi au revărsat spre public opinii politice despre unii şi despre alţii, corespondenţe legate de onorariile sale, remarci private despre Clinton sau despre Obama sau despre Trump, discuţii cu foşti colaboratori, amintiri. Aducerea corespondenţei private a cuiva în public pentru a manipula într-un sens sau altul opţiunile electorale este, cel puţin în America, ceva nou. Şi, desigur, periculos. Că nu mai putem avea încredere că e-mail-urile rămîn între expeditor şi destinatar, ştim deja – „instituţiile“ pot foarte uşor intra în ele. Dar că această corespondenţă poate fi accesată nu doar de „instituţii“, ci şi de alţii, iar „instituţiile“ nu pot face nimic în această privinţă (un fel de „prinde orbul, scoate-i ochii“, dacă se confirmă prima evaluare, care spune că hackerii sînt stabiliţi cu tot cu computerele lor în Rusia), vorbeşte elocvent despre vulnerabilitatea noastră în era supertehnologizată în care trăim.

Revenind la prim-plan, acolo unde se înfruntă cei mai antipatizaţi candidaţi din istorie, notez că lumea vede, în general, agresivitatea lui Trump. Eu însumi am vorbit despre stilul Trump în multe rînduri, în cadrul acestui serial dilematic dedicat alegerilor americane. Trebuie spus, însă, că nici Clinton nu este chiar un exemplu de politeţe, eleganţă şi, în cele din urmă, înţelepciune politică. Recent, într-o acţiune de colectare de fonduri, fostul secretar de stat a spus: „Generalizînd, jumătate dintre susţinătorii lui Trump ar putea intra în ceea ce eu numesc categoria deplorabililor (basket of deplorables). Rasişti, sexişti, homofobi, xenofobi, islamofobi şi alţii asemenea. Din păcate, există asemenea oameni, iar el a reuşit să-i ridice împreună. A dat audienţă site-urilor lor, care aveau, să zicem, 11.000 de accesări, iar acum au 11 milioane. El transmite şi retransmite pe Twitter retorica lor ofensivă, plină de ură, de răutate. O parte dintre aceşti oameni sînt irecuperabili. Dar ei nu reprezintă America… În cealaltă categorie sînt oameni care simt că guvernul i-a dezamăgit, că economia i a dezamăgit, că nimănui nu-i pasă de ei, că nimeni nu-şi face griji în legătură cu ce se întîmplă în vieţile lor ori cu viitorul lor şi ei sînt pur şi simplu disperaţi după o schimbare. Nu contează de unde vine această schimbare. Aceşti oameni nu cred în tot ce spune Trump, dar el pare că le susţine cumva speranţa că vieţile lor se vor schimba. Că nu li se va mai întîmpla să se scoale de dimineaţă şi să afle că locurile lor de muncă au dispărut, că heroina le-a furat copilul, că nu au nici o ieşire. Aceştia sînt oameni pe care trebuie să-i înţelegem şi cu care trebuie să empatizăm.“ Aşadar, lui Hillary Clinton nu i trece prin cap că pe Donald Trump l-ar putea susţine un antreprenor serios, un om cu o carieră şi o viaţă decentă, un intelectual, un funcţionar disciplinat şi loial administraţiei sale sau un muncitor harnic, al cărui loc de muncă nu este în pericol datorită destoiniciei lui şi priceperii patronului său. În mintea lui Hillary Clinton, toate aceste categorii o susţin pe ea. Cred că are o imagine eronată asupra electoratului şi, dacă va pierde, nu ar trebui să ne mirăm de ce. Evident, nu din cauza lui Donald Trump şi a deplorabililor, 6 din 10 alegători americani continuă să spună despre ea că nu este onestă şi nu le inspiră încredere. Iar aceşti 6 din 10 spun asta în mod constant, de cel puţin un an încoace.

Cît despre „deplorabili“, bineînţeles că Trump a profitat din plin de atacul lui Clinton. În general, cea mai bună atitudine, cînd adversarul te jigneşte, este să preiei termenul jignitor şi să-l transformi într-un fel de decoraţie, pe piept. Cam cum au făcut oamenii Pieţei Universităţii de la noi, prin 1990, cînd Ion Iliescu i-a făcut „golani“. Zeci de mii de oameni au confecţionat cocarde, insigne sau abţibilduri pe care scria „Golan“ şi le purtau pe piept, cu mîndrie. La fel a procedat Trump. La doar cîteva zile după discursul lui Clinton, într-un miting electoral din Miami, miliardarul a intrat pe scenă în acordurile muzicii din musicalul Les Misérables, sub un ecran imens pe care scria Les Déplorables. Cînd în boxe a început să se audă cîntecul „Do you hear the people sing?“ (cine ştie cîntecul înţelege imediat unde bate propaganda candidatului republican), Trump s-a apropiat de microfon şi a spus fanilor săi, care îl ovaţionau: „Welcome to all of you deplorables“, ceea ce, cum vă imaginaţi, a sporit ovaţiile. Comentatorul site-ului Politico.com a notat, ironic, că Donald Trump a încercat să găsească în el însuşi un Jean Valjean cu această apariţie, dar că nu a durat mult şi a început, iarăşi, să vorbească precum Javert. Bineînţeles, deplorabil…

Mai multe