Dependența de China

1 decembrie 2022   PE CE LUME TRĂIM

„Epoca de aur a relațiilor dintre Marea Britanie și China a luat sfîrșit”, titra BBC în aceeași zi în care unul dintre jurnaliștii săi era atacat și reținut de Securitatea chineză la Shanghai. Cuvintele îi aparțin premierului Rishi Sunak și vin cu ocazia primului său discurs major de politică externă de la numirea în funcție. Sunak nu s-a ferit să califice drept „naivă” politica anterioară a guvernelor britanice care au preferat să se ocupe de partea economică a relațiilor cu Beijingul și au trecut în plan secund chestiunea valorilor și principiilor pe care China le promovează. Valori și principii care, din ce în ce mai clar, intră în conflict cu cele occidentale. 

În fapt, oficialul britanic recunoaște că lăcomia a fost principala caracteristică a legăturii dintre Occident și China. Ignorînd aspectele etice și morale ale acestei legături, Vestul a permis transformarea regimului comunist într-un gigant ale cărui ambiții politice sînt măcar pe măsura celor economice care au marcat ultimele decade. Și semnele acestor ambiții se văd în conduita oficialilor chinezi nu numai față de propriii cetățeni, ci și față restul lumii. Un exemplu mic, dar semnificativ este incidentul care a avut loc la mijlocul lunii septembrie la Manchester, cînd diplomații chinezi au considerat necesar să răspundă unui protest pașnic răpind unul dintre participanți și brutalizîndu-l ca și cum s-ar fi aflat în incinta unei secții de poliție din China rurală. 

După 30 de ani de mers pe același drum, o schimbare de direcție nu e tocmai ușoară. Dificultatea resetării atitudinii occidentale față de China s-a văzut cel mai clar cu ocazia recentei vizite a cancelarului german Olaf Scholz la Beijing. Însoțit de șefii mai multor corporații germane, Scholz s-a întîlnit cu dictatorul chinez Xi Jinping deși oportunitatea acestei vizite fusese pusă la îndoială atît în mediile politice germane, cît și în capitalele aliate. De altfel, în paralel cu prezența cancelarului la Beijing, secretarul de stat american Anthony Blinken, aflat în Germania, făcea o remarcă oblică în fața reporterilor veniți să relateze despre o întîlnire a miniștrilor de Externe din G7: „Lucrurile sînt foarte limpezi cînd e vorba despre o poziție comună față de China”. Blinken făcea referire la un editorial publicat de cancelar în presa germană în care erau enumerate mai multe chestiuni care sînt obiect de dispută în relațiile dintre Occident și Beijing. Între acestea,problema drepturilor omului în Xinjiang sau poziția Chinei față de războiul din Ucraina. Mesajul, mai degrabă prudent,al lui Scholz putea fi sintetizat ca un îndemn la reducerea dependenței economice de China. Altfel spus, Blinken a preferat să se raporteze mai degrabă la retorica oficială germană decît la faptele propriu-zise. De partea sa, presa chineză a ales să înțeleagă că Blinken sprijină acțiunile germane și implicit vizita la Beijing, ceea ce, în mod evident, nu era cazul. 

De partea sa, Washington-ul continuă o politică viguroasă de îngrădire a Chinei, refuzîndu-i accesul la înaltă tehnologie și chiar interzicînd americanilor să lucreze pentru companiile chineze care activează în domenii sensibile. E neclar cît de departe va merge această strategie de decuplare a Chinei de la beneficiile comerțului global (pe care îl practică selectiv –accesul străinilor pe piața locală este strict controlat și condiționat de transferuri tehnologice și de know-how), dar sigur este că, pe parcursul ultimelor trei administrații americane, atitudinea față de China s-a înăsprit sensibil. Metodele au fost ușor diferite de la președinte la președinte, nu însă și hotărîrea de a opri avansul Beijingului.

Între timp, apar tot mai multe întrebări despre direcția în care o va apuca China. Săptămîna aceasta am asistat la cele mai mari proteste organizate de chinezii de rînd de la cel din iunie ’90 din Piața Tienanmen din Beijing. Ele sînt cu atît mai surprinzătoare cu cît, în teorie, aparatul de represiune chinez s-a întărit masiv de la instalarea la putere a dictatorului Xi. Cei mai mulți analiști estimează că regimul va răspunde cu o și mai agresivă campanie de eliminare a oricărei manifestări de nemulțumire. Dincolo de arestări și violențe, Guvernul chinez are la dispoziție și ceea ce poate fi numit, fără teama de a greși, cel mai dezvoltat, eficient și distopic sistem de cenzură online. Sistem pe care îl folosește sîrguincios, uneori cu efecte comice: in tentativa de a înăbuși răspîndirea informațiilor despre un incendiu din Urumqi – zona uigură a Chinei –, cenzorii chinezi au inundat Twitter cu imagini din filme porno și conținut irelevant. Lucrul acesta a generat mai multe articole de presă și un interes sporit din partea publicului occidental față de incidentul în care mai multe persoane și-au pierdut viața în ceea ce, spun unii chinezi, era o catastrofă ce putea fi prevenită. Efectul Streisand nu dezamăgește niciodată. 

China, așa cum se vede astăzi din afară, este în derivă. Acesta nu este neapărat un motiv de satisfacție. Confruntat cu mai multe crize simultane – nemulțumirea populară generată de restricțiile menite să oprească pandemia, încetinirea ritmului de creștere economică ale cărui rezultate sînt șomajul și dezorientarea, suspiciunile tot mai ferme ale Vestului –, regimul Xi ar putea alege calea unei confruntări externe care să acopere toate aceste probleme. Efectele unei astfel de evoluții ar fi devastatoare. Anii mulți în care Vestul și China au făcut bani împreună fac ca orice probleme ar avea China, acestea să fie resimțite pînă în cel mai îndepărtat colț al lumii. 

În discursul despre care aminteam mai devreme, Rishi Sunak propunea ca relațiile cu China să fie guvernate de acum înainte de un „pragmatism robust”. Nu e clar cum convingi un animal rănit să fie pragmatic.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ

Mai multe