Demofobie
Aidoma, bănuiesc, oricărui ins normal, nu-mi plac „adunările”, „mulțimile”, deși, paradoxal, prin profesia mea de universitar, stau de cînd mă știu înaintea lor și le mai și vorbesc sistematic. E, cred, în natura umană o nevoie firească de recluziune, de intimitate, menită să-ți recompună identitatea alterată de numeroasele interacțiuni de peste zi și manifestă, de aceea, periodic. Totuși, în ciuda acestui impuls natural, omul, precum „confratele” său bestial, aflat ocazional în interiorul unui grup, dezvoltă instincte diametral opuse înclinației – repet, naturale – pentru liniște și se transformă într-o creatură bizar-zgomotoasă și agitată, greu de recunoscut ori clasificat. „Individul din mulțime” va fi întotdeauna iritat, agresiv, „degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat”, vorba cronicarului, posesor de piept bombat și voce ridicată, stupid-gregar (cu spirit, carevasăzică, „de turmă”), ridicol-entuziasmat (adică exaltat în fața tuturor idioțeniilor impuse de multitudine, fără discernămînt), obtuz, defazat, derutat și, ca atare, să admitem împreună, în totalitate irațional. Similaritatea cu lumea faunei se află dincolo de orice dubiu. Cu puține excepții (ale speciilor definite de solitudine), animalele devin într-adevăr feroce doar atunci cînd se reunesc „în cete”, cum ar veni. Gîndiți-vă la felinele mari, la lupi, gorile și elefanți. Împreună, sînt devastatoare, ajung „să funcționeze” asemenea unor „detașamente” ale morții, deși, luat singular, fiecare dintre exponenții grupurilor, fiecare exemplar component al turmei s-ar dovedi, într-un context schimbat, capabil de blîndețe, tandrețe și chiar duioșie. În sfîrșit, nu vreau să filozofez excesiv. Știu, desigur, că, la animale, gregaritatea reprezintă o chestiune de supraviețuire. La om însă, mă întreb, ce este ea? Un atavism, o legătură a noastră subliminală cu propriu-ne trecut reptilian? Posibil. Răspunsul totuși nu anulează observațiile de mai sus și nici nu neutralizează o concluzie predictibilă: instinctul gregar constituie, în structura societății, calea cea mai sigură către distrugerea, deopotrivă, a civilității și a civilizației.
Mi-am amintit deunăzi, în conversația cu un prieten, de Cenaclul „Flacăra“, condus, în anii ceaușismului, de Adrian Păunescu. Nu vedeți, cu certitudine, legătura, dar vă asigur că există una. Să precizez mai întîi că eu eram cam snob în copilărie și adolescență. Nu puteam să sufăr muzica folk românească, muzică definitorie pentru amintitul cenaclu (ascultam, în contrapartidă, Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen și, în anumite cazuri, puteam fi mulțumit cu The Beatles sau Elvis Presley). Pricepeam așadar extrem de greu de ce mulți dintre tovarășii mei de joacă fugeau disperați, joia seara, să vadă la televizor „Flacăra lui Păunescu”, spectacol transmis, în prima parte a anilor ’80, săptămînal, din diverse municipii ale patriei... În pofida inaderenței mele structurale la folk-ul autohton, totuși, pe cînd aveam vreo paisprezece ani, iar gigantica „manifestare culturală” poposise la Iași, m-am asociat „turmei”, acceptînd să merg, alături de o gașcă juvenilă imensă, la Casa Sindicatelor, unde avea loc megalomana reprezentație păunesciană. Cum să nu fiu și eu părtaș la unul dintre rarele evenimente cool ale orașului? Ceva epifanic s-a întîmplat atunci în forul meu interior. În nebunia generală (inevitabilă pe parcursul show-urilor în cauză – cei mai vîrtstnici nu au uitat, sînt convins), i-am observat pe mulți dintre prietenii mei, băieți inteligenți, educați, din familii bune, cu gusturi rafinate, formate deja de acasă, pierzîndu-și, pur și simplu, uzul rațiunii și transformîndu-se în făpturi complet diferite de profilul lor mental real. Îl detestau pe Ceaușescu cel puțin la fel de mult ca și mine (eram „decrețeii”, nota bene, generația creată prin forță de Titanul din Scornicești și, întocmai ca în tragediile antice, întoarsă ultimativ, fatal, împotriva lui), spuneau bancuri subversive și imitau gîngăveala grotescă a secretarului general al PCR spre exasperarea părinților lor. Inexplicabil, în euforia cretinoidă declanșată de cîntecele inepte, acești copii deștepți au uitat de sine și s-au cocoțat pe scaune, urlînd lozinci din rărunchi, sub bagheta bardului de pe scenă.
„Trăiască Ceaușescu, trăiască România, trăiască Tricolorul și Conducătorul!”, răsuna, din mii de piepturi, ca în cadența unui blestem ezoteric incaș. Dacă o minte diabolică le-ar fi pus atunci arme în mîini tinerilor respectivi și le-ar fi ordonat să-și ucidă rudele în numele lui Ceaușescu, mă tem că unii ar fi făcut-o cu pathos proletar. Am înțeles un lucru trist în momentul menționat. Apăsat pe „pedala” instinctuală potrivită – în speță, a spiritului gregar –, „doctorul Jekyll” din noi îl va elibera, năvalnic, pe monstruosul „domn Hyde”. Morala? Mare atenție la lumea actuală, doar în aparență ajunsă pe un vîrf al civilizației! Trecutul, aidoma viitorului, este o iluzie. Care poate însă deveni oricînd realitate în prezent.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.