Democraţiile de limbă engleză şi restul

Poate că una dintre intuițiile foar­te transparent sugerate de Win­ston Churchill în imensa lui A his­tory of the English speaking people este a­devărată: în cele din urmă, va fi o con­frun­tare între democrațiile anglofone și celelalte democrații. Cu mențiunea, fi­reș­te, că asta nu înseamnă război. Dar înseamnă, desigur, că o uniune deplină între ele nu va fi posibilă. Democrațiile de limbă engleză au particularitățile lor imediat vizibile. De la sistemul de drept la modul în care metabolizează voința po­porului, de la viziunea raporturilor dintre individ și societate la etosul capitalismului, multe sînt diferențele dintre lumea democrațiilor anglofone și celelalte democrații. Recent, am mai avut o probă.

După ce, cu o mică, dar indiscutabilă majoritate, poporul britanic a votat ca Regatul să părăsească Uniunea Europeană, o grămadă de comentatori din democrațiile continentale și-au exprimat speranța că decizia finală cu privire la Brexit va fi luată, totuși, în Parlament, unde curentul „Remain“ avea o largă majoritate. Ce sperau toți acești comentatori, iubitori ai democrației, firește, era că Parlamentul va anula cumva decizia populară. De dragul Uniunii Europene, proiect esențialmente democratic, voința poporului britanic ar fi fost bine să fie anulată de propriul Parlament. Asta era în iunie. Șapte luni mai tîrziu, urmare a unei decizii a Curții Supreme britanice, votul asupra declanșării Brexitului a venit în Parlamentul de la Londra. Același Parlament care mustea de „remainers“ a votat, acum, Brexitul. Și, dacă scorul referendumului din vară a fost de 52% pentru și 48% împotriva ieșirii de UE, scorul în Parlament a fost zdrobitor: 498 pentru și 119 împotrivă. Ce anume a făcut ca un Parlament să-și schimbe atît de radical opțiunea? Simplu: respectul pentru votul popular. Nu mă îndoiesc că cei mai mulți parlamentari britanici cred că țara lor nu trebuia să părăsească Uniunea. Cînd cu referendumul din vară, au făcut campanie pentru asta și au contribuit cum au putut ca votul popular să fie invers decît a fost. Dar, dacă poporul a decis ceva, parlamentarul nu se mai poate opune. Nu este vorba aici de un mandat imperativ în sensul teoriilor politice – parlamentarul britanic este ținut de mandat moral. Imperativ nu este „contractul“ stabilit prin votul în alegerile parlamentare, căci parlamentarismul britanic este cel mai liber sub acest aspect; imperativă este obligația morală de face ce spune poporul, dacă tot l-ai chemat să se pronunțe direct într-o anumită chestiune. Cum ar fi ca poporul britanic să spună ceva, iar Parlamentul să spună invers? Un divorț între popor și Parlament este de neimaginat în democrațiile anglofone.

Ei bine, în celelalte democrații treaba asta este mai relativă. Parlamentul are autonomia lui, iar distanța pe care elita politică o simte față de popor este ceva mai mare – o bună doză de aristocrație se poate observa în democrațiile non-engleze. Fenomenologia ipocrit-democratică a păcălirii referendumurilor în Europa continentală este spectaculoasă și, dacă am privi-o mai de departe, chiar comică. De la felul constituțional-sofisticat în care francezii au fentat referendumul asupra Constituției europene din 2005 la modul ghiolbănesc în care românii pur și simplu au ignorat propriul lor referendum privind trecerea la sistemul unicameral și micșorarea numărului de parlamentari din 2009, cazuistica democrațiilor care cheamă poporul să se pronunțe și apoi fac invers decît a spus poporul este destul de bogată. Primirea entuziastă a Brexitului la Casa Albă (readucerea bustului lui Churchill în Biroul Oval, poveste despre care am scris aici acum cîteva luni, este un semnal puternic) înseamnă, însă, o puternică lovitură dată Uniunii Europene și merită să ne gîndim dacă nu cumva această regrupare a două dintre cele mai importante democrații anglofone este un semn al diferenței față de democrația Europei continentale.

În plus, Trump aduce o stridență nouă. El pare a fi primul președinte american care vrea destrămarea Uniunii Europene. Relațiile transatlantice au mai cunoscut momente tensionate. La începutul anilor 2000, cînd administrația Bush a decis să invadeze Irakul, o bună parte a europenilor s-au opus. Totuși, chiar și atunci, o altă (nu mai puțin bună) parte a europenilor au mers alături de americani, chiar dacă nu neapărat la război, dar măcar din punct de vedere politic. Acum, însă, e cu totul altceva. De data asta, întreaga Uniune este sub egală presiune. Acum nu mai e vorba despre divizarea Uniunii între „vechea Europă“ și „noua Europă“ sub aspectul strict al unei opțiuni de securitate, ci despre disoluția UE. De ce vrea Trump așa ceva cînd este evident că o atare prăbușire politică este contrară intereselor americane? Voi încerca, într-un text viitor, să găsesc o explicație. Oricum, transplantul Marii Britanii din corpul Europei în corpul Americii ne lasă amputați.

Iar noi, cei rămași izolați pe continentul încețoșat (vă amintiți bancul: un buletin meteo englezesc anunță că e ceață pe Canalul Mînecii spunînd că Europa a fost învăluită de ceață), trebuie să constatăm unele lucruri nu tocmai plăcute. Am fost multă vreme obișnuiți să considerăm partea vestică a Europei drept flancul solid, de nu chiar izvorul principal al forței Uniunii Europene. Pînă de curînd, problemele Uniunii Europene erau „specialitatea“ Estului. O călătorie politică prin Europa, de la Vest la Est, era o călătorie dintr-o lume așezată, certă și prosperă, spre inconsistență, echivoc și nevoi nesfîrșite – o călătorie dinspre alb spre negru prin nenumărate tonuri de gri. O asemenea călătorie însemna afundarea treptată în Levant, așa cum intri în apă, la mare: cu fiecare pas, te scufunzi tot mai mult. Acum, nu mai e așa. Și nu doar că nu mai e așa, dar partea altădată sigură a Europei a devenit una dintre marile ei vulnerabilități. După Brexit și primele gesturi diplomatice ale lui Donald Trump, Europa s-a trezit de-a dreptul înconjurată de inamici. O scrisoare pe care președintele Consiliului European a trimis-o, la finele lunii ianuarie, celor 27 de membri (Marea Britanie este deja scoasă din „mailing list“) propune o viziune sumbră. Există, spune Donald Tusk, trei categorii de amenințări la adresa Uniunii noastre. Prima categorie constă în amenințări externe: Rusia, China și America lui Trump subminează unitatea Europei, la care se adaugă terorismul, războaiele din Orientul Mijlociu, anarhia din Africa, islamul radical. A doua categorie de amenințări este de natură internă: creșterea tendințelor politice centrifuge, naționalismul, populismul și euroscepticismul, „egoismul național“, după vorba lui Tusk. În fine, a treia categorie de amenințări este de natură intelectuală: elitele europene nu mai au încredere în proiectul Uniunii și pun sub semnul întrebării valorile democrației liberale. Cine să mai militeze în interiorul Europei pentru Uniune, dacă intelectualii devin tot mai rezervați?

Dacă analiza lui Donald Tusk este corectă, atunci trebuie să admitem că „privilegiul“ Estului de a fi furnizorul de probleme al Europei s-a pierdut. Aversiunea față de UE, fie că se citește în cărțile intelectualilor zilei, fie că se vede în popor, este, mai degrabă, un fenomen al Vestului. Un estic de vreo 60 de ani, să zicem, zăpăcit de cîtă istorie i-a fost dat să trăiască, ar putea să le reproșeze vesticilor cam așa: m am născut în comunism, într-o vreme în care și vouă vă cam surîdea ideea, apoi m-ați scos de acolo pentru că ajunsesem într-un coșmar și m-ați vîrît în Uniunea Europeană, unde zorii erau senini și soarele plăcut, iar acum îmi spuneți că nu mai e bine nici aici și vreți să mă plasați, la rigoare, înapoi în grija ursului! Nu-i cam mult pentru o singură viață?

În scrisoarea la care m-am referit mai sus, Donald Tusk sugerează liderilor europeni că atitudinea utilă în fața acestor multiple amenințări este regăsirea mîndriei de european. Să înfruntăm vremurile cu puterea pe care ți-o dă mîndria de a fi ceea ce ești. Europa este, totuși, o superputere economică, leagănul civilizației lumii, creatoarea celor mai bune lucruri pentru om – adaug eu. Să ne amintim pe ce fundament stăm și să ne gîndim împreună la viitor! Dacă citesc eu bine aceste rînduri, ceea ce vrea să spună Tusk este că democrațiile continentului ar trebui să învețe ceva esențial de la democrațiile angolofone.