Democrația e pe bani
Băiatul primarului din urbea T. are o firmă de arhitectură. Vrei să faci un proiect, te rezolvă imediat cu aprobările. Primarul? Am crezut în el: era în partidul care îmi plăcea mie, pe vremea cînd îmi pierdeam nopţile la un calculator oengist, recalculînd, la numărătoarea paralelă, voturile. Să nu ne fure ăia, comuniştii. Nu ne mai fură ăia. De fapt, nu ne mai fură nimeni la vot. Ar fi şi meschin: de ce să furi două-trei zile, cînd poţi fura patru ani? Asta e şi şmecheria: cu ochii pe voturi e toată lumea, că ţine puţin şi nu oboseşti. Cine să stea însă cu geana pe toate bugetele, pe toate contractele, pe tot ce se întîmplă pe sub mese? "De fapt, democraţia e scumpă. Dumneata, care te plîngi de contracte dubioase, ştii dumneata cît costă o mie de fluturaşi de aruncat din maşină? Cît e steagul? Că nu merge aici după metoda aia, două la primărie, două la şcoala de fete: îţi trebuie sute! Abţibilduri, afişe, echipe de noapte, bătăuşi, răspîndaci, scribi pe net, fete să se agite în primul rînd la miting, astea sînt toate pe bani şi nu te aşteaptă nimeni şase luni cu factura, că s-au fript în campania trecută! Tre’ să faci bani în avans să plăteşti!" Aşa se plîng responsablii politici adevăraţi. Ăia care ştiu cum e cu cîrca democraţiei, nu cu vorbele. Votul costă, undeva e o contabilitate, unde nu treci pe răboj promisiunile, ci decorul lor. Media, sondajele, spectacolul, cravata şefului şi stilista doamnei. Nimeni nu-i votează pe săraci. Nici măcar săracii! Asta e culmea. Adică trebuie să fii bogat ca să vrei să vorbeşti despre eradicarea sărăciei? Îţi trebuie microfon şi cablu să plîngi pe umărul ăluia fără curent şi televizor în casă? Ei da. Ba chiar şi elicopter, să acoperi cît mai multe mîini întinse în ziua-lumină (care începe de dimineaţă şi se termină sub reflectoare). Chiar să vrei să rămîi onest, chiar să nu-ţi doreşti nimic pentru tine, dacă vrei să rămîi la putere, dacă vrei să-ţi slujeşti poporul, trebuie să-l şi jumuleşti un pic. Aşa, ca la frizer: mai laşi cîteva pene răzleţe, că se poartă! Fenomenul nu e românesc şi nici n-a început săptămîna trecută. Şi, paradoxal, dacă vrem politicieni mai oneşti şi politică mai curată trebuie să scoatem banul. Noi, ăştia care ne plîngem. Pe bune. Şi nu e vorba de preşedinte, care şi el cîştigă prea puţin. Vorbim de partide şi de mecanismul prin care statul le dă banii de campanie. Pur şi simplu, trebuie mai mulţi. Şi trebuie pentru mai mulţi, nu doar pentru trei partide. Trebuie milioane de dolari pentru campanii, pentru că ele chiar atît costă. Dacă nu le dăm legal nu înseamnă că aceste campanii nu se fac, înseamnă doar că undeva s-a găsit o soluţie. Iar cînd politicienii se gîndesc doar la soluţii din astea, au cu mult mai puţin timp să se gîndească la celelalte, care contează pentru noi toţi. Banii funcţionează cînd vine vorba de corupţie, nu poliţia. Ştim asta din diferenţa între sistemul medical românesc şi cel american, de exemplu. Cel american e printre cele mai scumpe din lume: însă acolo şpaga e inexistentă. Medicul cîştigă o sută de mii pe an şi peste, şi nu cere nimic de la nimeni: pur şi simplu, e mai confortabil spiritual să fii onest. Scepticii or să spună că nu-i valabil decît pentru anglo-saxoni. Bine, dar am încercat măcar o dată cu oltenii? Nu. Pentru că ne imaginăm că sîntem o naţie de hoţi. E o scuză minunată, dacă stai să te gîndeşti bine. În România se fură, deci am să fur şi eu. De ce să mă opresc, ce, alţii sînt mai breji? Şi nici nu pot să mă opresc: o să mă calce în picioare ăia care aleargă în spate, să fure şi ei! De fapt, problema noastră e cea a adolescentului sărac şi fudul: vrea o maşină cu motor de 300 de cai, cu emblemă cu căluţ ridicat pe două picioare şi rate de 120 de euro pe lună. Nu se poate. Ori mai munceşti matale pentru maşina adevărată pe care o vrei, ori te resemnezi cu ce ai. Democraţia, ca şi maşina, face exact cît dai pe ea. Cînd nu dăm decît două parale, să nu ne mirăm că nu ne duce mai departe de Crevedia, unde nici pui ieftini nu mai găseşti. N-ai cum: şi puiu’ face campanie, cînd noi o vrem moca!