Demisie de răsunet

De regulă, demisia unui ministru nu ar avea de ce să provoace prea mare agitație pe scena politică. Nu atunci cînd guvernul e susținut atît de o majoritate parlamentară consistentă, cît și de președinte. Și nu cînd ministrul respectiv deține un portofoliu considerat, îndeobște, neînsemnat. Însă demisia lui Nicolas Hulot, ministru al „tranziției ecologice“, ține, de cîteva zile, prima pagină a presei franceze și europene. Jurnalist și activist de mediu, Nicolas Hulot reprezenta, mai ales pentru stîngiștii sceptici față de programul politic al lui Emmanuel Macron, o garanție că angajamentele Franței în materie de ecologie vor fi respectate. Și, într-o bună măsură, chiar au fost – asta, în condițiile în care, încă din timpul campaniei electorale, Emmanuel Macron propusese obiective ambițioase. Însă una e viziunea și cu totul alta e politica reală. Exact asta a reproșat și ministrul demisionar. „Nu vreau să mă mai mint pe mine însumi. Nu vreau să dau impresia că prin simpla mea prezență în guvern ajungem la înălțimea acestor mize atît de importante“, a spus Hulot.

Demisia lui Nicolas Hulot a fost o surpriză pentru toată lumea: ea a fost transmisă în direct, în programul matinal de la radio. Nici președintele Macron, nici premierul ­Édouard Philippe nu fuseseră avertizați în legătură cu această decizie. „M-am simțit trădat“, a explicat Hulot. Semne ale acestei trădări au apărut încă de acum mai bine de un an și ceva, la învestirea guvernului. Iar despre posibila demisie a ministrului Tranziției Ecologice s-a tot vorbit: Hulot s-a plîns adesea în legătură cu presiunile la care e supus și, mai ales, în legătură cu dificultatea de a genera politici de mediu coerente într-un guvern care are alte priorități.

Bilanțul său, după un an de mandat, e mai degrabă modest. Una dintre principalele promisiuni ale lui Emmanuel Macron în materie de ecologie se referea la lupta împotriva schimbărilor climatice. Reducerea gazelor cu efect de seră a rămas o prioritate. Exact asta are în vedere și noua lege a hidrocarburilor, care interzice explorarea și prevede oprirea exploatării zăcămintelor existente pînă în 2040. Adoptarea acestei legi e însă doar o victorie în plan simbolic. Franța nu produce decît o cantitate nesemnificativă de petrol (1% din cît consumă). Așa că legea nu va avea un impact ecologic real.

Mult mai utilă ar fi adoptarea unor politici de încurajare a mijloacelor de transport nepoluante. Planul propus de Nicolas Hulot e extrem de ambițios: pînă în 2040, Franța va interzice vînzarea automobilelor pe benzină sau diesel. Dar nu există încă nici un proiect legislativ care să oblige statul la acest parcurs. Au existat, în guvern, discuții în acest sens, dar nu s-au adoptat soluții concrete: e nevoie de subvenții, de un angajament financiar pe termen lung pentru a face progrese vizibile. Pînă la urmă, guvernul a hotărît să acorde ajutoare la achiziția de biciclete electrice pentru familiile sărace. O măsură care nu prea mai are nici o legătură cu obiectivul inițial. Și, probabil, nici impact semnificativ.

Nici în ceea ce privește energia nucleară nu s-au înregistrat progrese notabile. Franța s-a obligat, încă din 2015, să închidă, treptat, centralele nucleare. Obiectivul e ca, pînă în 2025, să producă mai puțin de 50% din energia electrică în centrale nucleare. În noiembrie anul trecut, ministrul Hulot a fost nevoit să admită că Franța nu va putea atinge acest obiectiv decît în 2035. Un mic (aproape infim) progres s-a înregistrat și în ceea ce privește folosirea pesticidelor. Emmanuel Macron se angajase inițial să interzică glifosatul, o substanță considerată „probabil cancerigenă“, în următorii trei ani, deși, la nivel european, s-a luat decizia de a prelungi cu încă cinci ani autorizarea pentru acest erbicid. Însă, pînă la urmă, guvernul nu a mai adoptat nici o decizie în ceea ce privește folosirea substanței. A cerut, totuși, agențiilor sanitare să vină cu o expertiză colectivă cu privire la riscurile pentru sănătate.

Și exemplele pot continua: acolo unde interese politice ori economice se ciocnesc cu obiective de mediu, se decide în favoarea primelor. Sau nu se ia nici un fel de decizie. Nu poți decît să-i dai dreptate lui Laurent Wauquiez (liderul republicanilor), care spunea că demisia lui Hulot ar fi o consecință a ambiguității politicilor lui Emmanuel Macron, a felului său de a media fără a tranșa niciodată cu adevărat. Întrebarea care se pune acum e însă ce se va schimba, în felul de a face politică, după această demisie de răsunet.