Deficitul diplomatic al lui Trump

2 mai 2017 PE CE LUME TRĂIM

Stabilirea unor legături strategice între Afganistan, Siria și Coreea de Nord a devenit o sarcină inevitabilă. Numai în felul acesta va putea lumea să discearnă ceva care să semene cu o politică externă americană coerentă, chiar dacă nechibzuită, a administrației președintelui Donald Trump.

Să începem cu asaltul militar asupra bazei aeriene siriene de pe care regimul Bashar al-Assad a lansat un atac chimic. A vrut oare aversa de bombe Tomahawk să transmită, pur și simplu, un mesaj – după cum susține administrația Trump? Sugerează oare acest atac o abordare în mai mare măsură intervenționistă a războiului civil, aparent fără ieșire, din Siria?

Ne-am putea întreba dacă acest bombardament semnalează o politică externă mai „musculoasă“, în general. La puțin timp după acesta, armata SUA, care a primit de la comandantul ei suprem „autorizație totală“ de a acționa, a lansat o bombă cu suflu de mare putere (MOAB) – cea mai mare bombă non-nucleară din arsenalul SUA – în Afganistan. Scopul imediat a fost distrugerea unei rețele de tuneluri folosite de organizația Statul Islamic. Întrebarea care se pune este dacă acesta a fost unicul țel al MOAB; predilecția Coreei de Nord pentru plasarea la adîncime, sub pămînt, a instalațiilor sale militare este bine cunoscută.

În urma tensiunilor în creștere legate de testele nucleare și cu rachetă ale Nordului, Trump a ordonat deja unei flote de portavioane ale marinei SUA să se îndrepte spre apele teritoriale ale Peninsulei Coreene. În aceste împrejurări, se pare că politica de „răbdare strategică“ față de Coreea de Nord a fostului președinte Barack Obama e pe cale să fie înlocuită.

Dar, în vreme ce Trump se bizuie pe etalarea de hard power în mai mare măsură decît Obama, el nu pare să se fi decis în privința unei abordări diplomatice globale. După ce s-a pripit, încă din prima zi a învestiturii sale, să demită garnitura de diplomați numiți de Obama, Trump a lăsat neocupate posturi-cheie, precum cele de ambasador SUA în Coreea de Sud, Japonia și China.

Iar eforturile diplomatice minimale depuse de Trump – cum ar fi summit-ul recent cu președintele chinez Xi Jinping – par să fie menite numai a susține soluțiile militare. Lucrurile ar trebui să stea invers: forța militară ar trebui să fie folosită pentru a sprijini diplomația. Pentru a cita remarca faimoasă a generalului prusac Carl von Clausewitz, războiul este un mijloc serios de a atinge un scop serios.

Să luăm situația din Afganistan. Regretatul Richard Holbrooke, fără îndoială cel mai de seamă diplomat american al acestui început de secol, a încercat să negocieze cu insurgenții talibani. Chiar dacă nu toți talibanii afgani ar fi dispuși să discute, suficient de mulți, credea el, ar putea fi totuși atrași în negocieri și aduși la pace, slăbind astfel cele mai radicale facțiuni. El a recurs la o abordare strategică inteligentă, cu rădăcini în Imperiul Roman: „dezbină și cucerește“.

Iar acum, sub conducerea lui Trump, armata SUA a lansat „mama tuturor bombelor“. E posibil ca administrația lui Trump să urmărească o retragere unilaterală din Afganistan, la fel cum a făcut și administrația Obama. Sub conducerea lui Trump însă, e probabil ca SUA să mai lanseze cîteva MOAB în timp ce se retrage.

Administrația Trump pare să se alinieze cu predecesorii ei și în privința unui alt țel strategic: îndepărtarea lui Assad de la putere. Dar ce s-ar întîmpla după aceea? Ar depune islamiștii sunniți, care reprezintă majoritatea opoziției din teren, pur și simplu armele, s-ar lepăda de extremismul lor exasperant și ar căuta să trăiască, liberi și fericiți, într-o guvernare democratică?

Răspunsul s-ar putea să nu-l aflăm niciodată, deoarece Assad continuă să cîștige. El e sprijinit de aliați puternici, precum Rusia și Iranul, iar opoziția e complet divizată. Chiar și Armata Siriană Liberă (FSA) e divizată, în realitate, în mai multe armate, cu perspective minime de unificare – și cu șanse cu atît mai mici de a răsturna regimul. Cea mai plauzibilă opțiune pentru a pune capăt luptelor din Siria ar fi angajarea SUA alături de alte puteri globale – inclusiv aliații lui Assad – în vederea unui acord diplomatic bazat pe distribuția puterii și descentralizarea guvernării.

Coreea de Nord suferă și ea de pe urma unui conducător autocrat, fără strategii și perspective. Dar, spre deosebire de Assad, Kim Jong-un ar putea detona în orice moment un nou dispozitiv nuclear.

Dar chiar și în acest caz există rețineri cu privire la avantajele unei abordări militare, ceea ce nu l-a împiedicat însă pe vicepreședintele Mike Pence să declare recent că „ia în considerare toate opțiunile“. La rîndul său, secretarul de stat Rex Tillerson și-a petrecut, luna trecută, întregul sejur din Coreea de Sud pe teren, alături de comandantul militar SUA de la fața locului, în loc să își viziteze propriii angajați – diplomații ambasadei americane.

Senatorul Lindsey Graham a mers pînă la a recomanda lansarea unui atac împotriva Coreei de Nord, acum – înainte ca regimul să apuce să construiască rachete capabile să poarte focoase nucleare către SUA. Graham se consideră pragmatic, dar a distruge încrederea care stă la baza alianței dintre SUA și Coreea de Sud nu este cîtuși de puțin pragmatic.

Puțini ar avea, în SUA, nervii să propună o acțiune militară care ar expune 20 de milioane de sud-coreeni unui pericol iminent. Unii sînt de părere că ar trebuit să se ajungă la o înțelegere cu regimul lui Kim: o încetare a testelor balistice în schimbul unei restrîngeri a exercițiilor militare comune ale SUA și Coreei de Sud. Dar această abordare ar slăbi alianța vitală cu Sudul – chiar dacă în mică măsură –, fără însă a stăvili apetitul Nordului pentru arme nucleare.

Circumstanțele din Siria, Afganistan și Coreea de Nord diferă semnificativ, dar au anumite lucruri în comun. Toate reprezintă provocări de politică externă pentru administrația Trump. Și reprezintă probleme care nu pot fi rezolvate în lipsa unor strategii diplomatice mai cuprinzătoare.

Se spune adesea că 80% din viață e dedicată efortului de a te face văzut. În diplomație însă, esențiale sînt consecvența și continuitatea, necesare pentru a transforma viziunea globală a factorilor majori de decizie într-o strategie coerentă, care să structureze efortul zilnic de protejare a intereselor SUA și ale aliaților lor de pretutindeni. Așa ceva nu se poate obține prin mijloace exclusiv militare.

Christopher R. Hill, fost ministru secretar de stat pentru Asia de Est, este decanul Facultăţii de Studii Internaţionale Korbel, la Universitatea Denver, şi autor al volumului Outpost.

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU