Decreţeii nu vor puterea

Sau cel puţin cei care mi-au scris. În caz că aţi deschis revista mai tîrziu, vă pun la curent: săptămîna trecută am publicat un manifest pentru sosirea la putere a generaţiei decreţeilor. Motivele sînt de bun-simţ şi n-au nimic altruist: vrem puterea pentru că am văzut-o pe stradă, cum trecea într-o maşină cu girofar, şi ni s-a părut interesantă şi sexy. În plus, credem că se plictiseşte şi poate că şi ea ar vrea, înţelegeţi, să ne bucurăm de ea în feluri inovative. Vrem s-o învăţăm trucuri noi, care nu-s descrise nici cu poză şi nici cu text în manualul "Politica Tantra", ediţia 1963, după care par să fi învăţat cei care o ţin acum sechestrată. Vrem puterea pentru că noi credem c-ar fi mai fericită cu noi. Pe bune. Dar nu vrem toţi. Doi dintre cititorii care mi-au scris cred că: ● avem puterea, dar nu ne bucurăm chiar toţi decreţeii de ea. ● poate că nu trebuie să ajungem la putere! Sîntem naşpa! Iată şi scrisorile, în extras. Prima e o doamnă, C. Daleni. "M-am întors în 2002. Am învăţat că România este de fapt locul în care e adevărat că if you make it there, you’ll make it anywhere. Cam o dată la 6 luni mi se propune, în cadrul firmei mele, să mă relochez în State; refuz mereu. Nu ştiu de ce m-am întors; nu pot explica raţional asta nimănui; la fel cum nu pot explica de ce rămîn. Ştiu însă că am făcut şi fac alegerea bună. Încă mai cred că lucrurile se vor schimba pînă la urmă în bine şi aici. Dar ca asta să se întîmple trebuie ca şi eu, şi alţii să contribuim efectiv la transformarea aceasta, făcînd foarte bine ceea ce ştim să facem, zi de zi, în domenii mai mult sau mai puţin spectaculoase, mai mult sau mai puţin importante, încercînd să le arătăm şi altora că se poate şi fără pile, şi fără favoruri, şi fără căi ocolite şi mai ales fără linguşeli cotidiene (cred că aceasta este cea mai oribilă meteahnă românescă). E greu. Sînt zile bune. Apoi sînt toate celelalte: zile în care ceilalţi aproape că mă conving că eu am o mare problemă cînd mă încăpăţînez să refuz explicaţia care mi se oferă aproape zilnic, cu generozitate: Ťaşa merg lucrurile, aşa merge lumea». Un echilibru dificil. Dar să revin. Nu sînt convinsă că decreţeii trebuie să ajungă la putere în România. Ştiu că e frumoasă imaginea aceea cu decreţeii care l-au dat jos pe Ceauşescu, răzbunare ironică a sorţii (vezi filmul lui Iepan), dar aceasta este doar o imagine. Atît. Realitatea este că oportunismul şi mentalitatea de un anumit tip au infestat absolut toate generaţiile (chiar şi cele post ’89). Văd mulţi dintre decreţei printre cei acuzaţi de corupţie, printre politicieni care nu se gîndesc decît la modul în care îşi pot îngroşa conturile şi subţia imaginea; printre cei asociaţi cu tot felul de Ťtunuri imobiliare» sau alte grozăvii. Am fi formidabil de norocoşi dacă am avea o întreagă generaţie recuperabilă. Sau măcar o parte a ei. Nu mă consider un om cu un parcurs excepţional sau cu o existenţă exemplară; sînt doar un om cu o existenţă asumată pînă la capăt în baza unor credinţe simple şi clare de care nu m-am înstrăinat: libertatea nu este o noţiune abstractă, moralitatea nu este desuetă. Exist. Şi ştiu că există mulţi alţii ca mine - dar care poate resimt aceeaşi senzaţie de jenă (pe care o simt şi eu acum) vorbind despre ei înşişi şi despre opţiunile lor pe care nici măcar o clipă nu le-au considerat spectaculoase, ci fireşti. Mi-aş dori să cunoaşteţi cît mai mulţi dintre ei - decreţei sau nu. Poate că unii dintre ei ar trebui să ajungă la putere - orice înseamnă aceasta." Şi iată ce zice Cătălin Stănescu: "Mă gîndesc dacă nu cumva puterea a fost cucerită de decreţei - într-o măsură pe care nu aş şti să o cuantific: unul dintre cei mai plăcuţi colegi de-ai mei de la Braşov are o funcţie mare în SRI. Şi, gîndindu-mă mai mult la anii aceia şi la comportamentul lui, mă întreb dacă nu începuse colaborarea încă din acei ani. Să fi luat puterea deja şi să n-o ştim?" Auzi, Cătălin, eu zic că n-am luat nimic. Decît atitudine! O aştept pe-a dumneavoastră în continuare la