Decontul
Reporterul nu s-a descurajat. Era convins că "părerea străinătăţii" este o găselniţă mult prea bună, un unghi jurnalistic valoros, aşa că nu s-a lăsat descurajat de un amărît de crescător de animale. A continuat pe aceeaşi linie, a primit răspunsuri similare. Ne-a explicat apoi, doct, cum banii de la FMI nu ar trebui să se ducă spre nişte prăpădite de subvenţii agricole. Ştirile despre înghesuiala din Piaţa Constituţiei şi, mai apoi, de la Cotroceni m-au bulversat. Felul în care au fost relatate m-a amuzat. Am fost prompt informaţi cum că traficul se va desfăşura cu greutate în zonă (traficul, obsesia naţională), apoi s-a trecut repejor peste subiect, pentru că aveam de comentat/analizat/tăiat firul în cinşpe, pe alte subiecte, dintre cele "importante", aflate în categoria: "cum îl enervează Bănicioiu pe Preda". Păruiala în sine reprezintă, în opinia mea, un soi de moment istoric, cu tot burlescul de rigoare (secvenţa eliberării ciobanului dus în camion de către bravele forţe de ordine este de tot rîsul). Reprezintă, zic, un semi-moment istoric. Este prima confruntare violentă între fermieri şi stat (reprezentat loco de bravii jandarmi, apoi de bravul preşedinte cu portavoce). Reacţia publică merită, de aceea, analizată. Încep cu "ai noştri", cu ziariştii. Prima constatare: mai nici unul nu ştia cum e aia cu subvenţiile directe. Lăsăm deoparte faptul că nu este nici o legătură directă (absolut nici o legătură directă) între FMI şi subvenţiile agricole. Acestea există ca urmare a unei politici ample, numite CAP. Cele trei litere utilizate drept iniţiale pentru "Common Agricultural Policy" reprezintă o simplă coincidenţă. Nu ar trebui să fie nici o legătură cu CAP-urile de pe vremuri (oricum, dacă aş traduce în româneşte şi aş prescurta PAC de la Politica Agricolă Comună, nu ar avea haz). CAP-ul Uniunii Europene prevede, pe scurt, subvenţionarea directă a suprafeţelor de teren agricol, utilizînd cam jumătate din bugetul total al Uniunii! Adică, orice proprietar primeşte o sumă, parte de la Bruxelles, parte de la guvernul naţional, proporţional cu suprafaţa deţinută. Din motive pe care nu le mai dezvolt aici, noile ţări membre nu primesc aceeaşi subvenţie ca vechile ţări membre. Se porneşte de la un sfert din sumă, se ajunge treptat, în cîţiva ani, la paritate. Cît este de echitabil, cît este de moral mi-aş dori să dezbatem prin presă sau pe la colocvii. Dezbaterea asta lipseşte. Banii respectivi intră în conturile fermierilor după ce aceştia depun la APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură) nişte formulare destul de complicate, îşi deschid un cont în bancă şi îşi identifică parcela pe ortofotoplan (o poză din satelit). Cît este de complicată birocraţia, cît de rapid se procesează datele şi cît de greu i-a fost ţăranului român să îşi deschidă un cont în bancă aş fi vrut să aflu şi din presă. Articolele astea au cam lipsit. Poate cel mai interesant subiect ar fi fost mărimea parcelei minime, eligibile pentru subvenţie. La noi este de o treime de hectar. Rezultatul: aproape un milion şi jumătate de aplicanţi la nivel naţional. Priceperea mea la agricultură este limitată, însă nu cred că o plantaţie de o treime de hectar reprezintă ceva care merită a fi susţinut (prin subvenţie) în scopul încurajării unei agriculturi performante. De aceea, sistemul din România seamănă mai mult a schemă de ajutor social. Se putea alege un plafon mai mare, spre unu-două hectare. Scădea şi numărul de aplicaţii, se simplifica şi sistemul. Pentru mai mult de un milion şi jumătate de telespectatori (dacă punem şi rudele de la oraş), mă aşteptam la adevărate seriale de dezbateri publice pe subiect. Aş, de unde? Rapida construcţie a Agenţiei de Plăţi şi a birourilor din teritoriu (întreg teritoriul naţional), angajarea de personal calificat, amenajarea de birouri, achiziţia unui sistem informatic performant, toate ar fi trebuit să fie subiect de reportaj pentru ziarişti şi de presiune pentru asociaţiile de breaslă ale fermierilor. Nu au fost. Şefii de la APIA au fost schimbaţi mai des decît antrenorii Rapidului şi nimeni nu pare a fi băgat de seamă, în condiţiile în care publicul direct sau indirect interesat numără circa 3 milioane de cititori sau telespectatori. Pentru a nu arăta cu degetul doar spre jurnalişti, e cazul să îi amintim şi pe vitejii lideri de tip sindical ai agricultorilor. Atît de puţin sînt conştienţi de forţa lor socială şi de temele pe care ar trebui să preseze autorităţile, încît fostul ministru Dacian Cioloş (de rit francez, orice s-ar zice) a fost nevoit să le organizeze el, oarecum, activitatea. Le-a găzduit pînă şi conferinţele de presă în sediul ministerului. Săracul om, voia şi el să aibă cu cine să combată, cum a învăţat la şcoală, în Franţa, şi nu se arăta nimeni cu ouă sau lapte (de aruncat) în Piaţa Rosetti. Necesară nuanţare tehnică: deşi în acord cu CAP-ul european, deşi negociată şi agreată cu Comisia Europeană, subvenţia directă pe cap de animal (nu cea pe suprafaţă) este una locală, finanţată din bugetul naţional, nu din bani europeni. Mecanismul este însă acelaşi, plăţile ar trebui (teoretic) executate tot prin APIA. Decontul lipsei de interes pentru acest subiect s-a văzut în felul în care a venit (şi a trecut) ştirea păruielii între ciobani şi jandarmi. Nişte subvenţii " despre care credem că ar trebui să fie finanţate de Fondul Monetar, care ar trebui distribuite printr-o instituţie publică despre care nu ştim mai nimic, pe o schemă care este parte a celei mai vechi politici comune europene " dau naştere unor comentarii despre părerea străinilor şi despre greutăţi suplimentare în trafic. Mă tem că decontul unei asemenea abordări nu este departe. Îl vom găsi în repetarea retorică a întrebării "unde e potenţialul nostru agricol?" şi în sărăcirea nemeritată şi inutilă a altor şi altor ţărani. Apoi, scenele violente se vor repeta. Cu mult mai multă violenţă. Nu vreau să pun pariu. Mi-e teamă.