Declinul trecutului

„Trecutu’ e ce-o fost, da’ tot mai e; din trecut ne vin toate: și sămînța de oameni, și rînduielile.“ „Uite, și lucrurile sînt azi și mîine nu mai sînt; da’ sînt în trecut, că ele tot mai sînt, chiar dacă nu mai sînt, adică au trecut.“ „Viitorul există, există cu adevărat; nu se poate fără de el. Ce, sîntem astupați sau s-a sfîrșit lumea?“

Cu aceste fragmente selectate din dialogurile lui Ernest Bernea cu țărani de pe tot cuprinsul României am putea rezuma viziunea „Țăranului Român“ – dar și a premodernității în general – despre timp. Este o viziune centrată pe trecut, căci „de acolo ne vin toate“, adică întreaga „rînduială“ a lumii. Vorba Ioanei Popescu, țăranul „a înaintat în istorie cu fața spre trecut“ – dar a înaintat tot timpul.

Modernitatea, care a răsturnat această ordine, și-a propus să înainteze doar cu fața către viitor, negînd, eliminînd, depășind, eludînd trecutul. Din acest moment, Omul nu mai devine ceea ce este, împlinîndu-și rostul conform rînduielii dintotdeauna a lumii, ci este ceea ce devine, adică un proiect de sine. Trecutul nu este însă eliminat totdeauna și întru totul din acest proiect. „Modernități alternative“ au rezultat astfel din ceea ce Hugo von Hofmannsthal a botezat, inspirat oximoronic, „revoluții conservatoare“ sau din ceea ce, pe filiera herderiană, se va numi „modelul german“ sau „statul etnic“. În toate aceste cazuri, trecutul a fost o resursă a construcției naționale, o mărturie a legitimității Statului Național: națiunea are un viitor pentru că a avut un trecut valoros. A fost, după cum bine știm cu toții, și cazul României: la trecutu-ți mare, mare viitor! A fost cazul României chiar și în comunism, deși acest trecut era unul puternic cosmetizat ideologic.

Dar trecutul nu este eliminat în întregime nici în națiunile plebiscitului de fiecare zi pe „model francez“. În mod paradoxal, în plină revoluție franceză, Puthod de Maison-Rouge prezintă Adunării Naționale o petiție în care este folosită pentru prima dată sintagma „patrimoniu național“. Ideea nu va avea succes pe moment, dar ea este simptomatică pentru ceea ce vor deveni mai tîrziu atît „patrimoniul“, cît și „tradițiile“. Contrar convingerilor în domeniu, ambele sînt o invenție a modernității confruntate cu o întrebare politică spinoasă: ce trebuie păstrat (totuși!) din trecut pentru a păstra identitatea unei națiuni moderne? Răspunsul este ceva de genul următor: un trecut electiv și reprezentativ, nu o pură „moștenire“. Trecutul păstrează deci valoarea de resursă, atît politică, de putere, cît și socială, de solidaritate.

În fine, postmodernitatea înaintează cu ochii pe prezent, un soi de prezent continuu, care nu constituie doar cadrul acțiunilor noastre cotidiene, ci și cel al visurilor noastre, individuale și instituționale. În acest context general, trecutul pare să nu mai fie o resursă importantă, nu mai este o mărturie a Statului Național, locul acestuia fiind luat doar de prezent și de performanțele sale de moment.

Unde ne plasăm noi din acest punct de vedere?

La noi, trecutul a „expirat“, iar viitorul se consumă în orizontul limitat al prezentului. Odată cu integrarea europeană, singurul nostru proiect de țară a „expirat“ și el, așa că România nu prea mai știe ce și cum să „devină“ mai departe. Împlinirea – națională, instituțională, individuală – se declină la timpul prezent, trecutul fiind mai degrabă un obstacol în fața acestei împliniri: să uiți trecutul devine un deziderat politic, social și personal.

Neisprăvită, modernitatea noastră se reduce, în ansamblul ei, la o modernizare recuperativă și compulsivă: reducem decalaje, preluăm modele, intrăm și noi în rîndul lumii civilizate, așa cum am mai făcut-o și cu alte ocazii. Clasa politică trebuie să-și uite trecutul, cel comunist, într-o primă fază, cel frustrant, de „lacheu“ post-comunist, în cazul clasei politice actuale. În plus, puterea fiind scindată, atunci cînd este luat în seamă, trecutul devine și el o resursă disputată: cine merge la Alba Iulia? Pentru antreprenoriatul românesc, atît cît este și cum este, trecutul nu prea are ce să însemne, neavînd cum să fie „resursă“ pentru proiectele lor economice. Dimpotrivă, elitele, în majoritatea lor, par să nu fie capabile să se legitimeze altfel decît prin trecut, drept care sînt percepute fie ca ultimii mohicani de o minoritate, fie drept „expirate“, în majoritatea cazurilor. Obiect al modernizărilor succesive, țărănimea s-a ambiționat să devină subiectul propriei modernizări, pe banii și după capul ei: „frumoasele“ case bătrînești au fost înlocuite de sutele de mii de „case făloase“, care au schimbat fundamental o bună parte a spațiului rural. Cu preoți născuți și crescuți și ei în aceeași societate, Biserica s-a modernizat și ea într-un mod similar, umplînd țara de „biserici făloase“, pentru care micile bisericuțe sătești sînt la fel de „expirate“ ca și vechile case țărănești. În sfîrșit, pentru tinerii care doresc să-și construiască un viitor – ceea ce înseamnă însă, în marea majoritate a cazurilor, o realizare în prezent –, clasa politică, elitele culturale, țăranii sau preoții, dimpreună cu toți vîrstnicii, adesea inclusiv propriii părinți, sînt rămășițe ale unui trecut de care trebuie să scape pentru a se putea emancipa: sînt „expirați“ cu toții. Cu excepția eroilor istoriei, istoria însăși este și ea lipsită de interes și expirată.

În aceste condiții, cu o clasă politică pentru care trecutul nu mai este o resursă, nu mai este referențial, ci doar festiv, și cu o societate care este închisă, hedonist sau disperat, în prezentul continuu al cotidianului, nu este deci de mirare că România a trecut pe lîngă propriul centenar ca și cum n-ar avea un trecut „valoros“. De asemenea, nu este de mirare că patrimoniul este cenușăreasa politicilor culturale – deși sînt emise legi care să-l apere –, iar tradițiile au devenit o cacofonie festivistă. Dar este de mirare – și de admirat – faptul că trecutul (patrimoniu, tradiții etc.) face obiectul unor inițiative individuale și de grup tot mai consistente, care acoperă măcar o parte din găurile lăsate de stat în trecutul nostru național: un soi de „stat alternativ“, ca să parafrazez cu rost o sintagmă fără rost.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.