Declinul și revenirea eroismului public

28 august 2019 PE CE LUME TRĂIM

Am văzut de curînd The Man Who Was Too Free (Bărbatul care era prea liber), un film documentar impresionant despre politicianul disident rus Boris Nemțov, care a fost asasinat prin împușcare la doi pași de Krem-lin, în 2015. Un tînăr prezentabil și o stea în ascensiune a politicii anilor 1990, Nemțov a refuzat, mai tîrziu, să se plece în fața autoritarismului lui Vladimir Putin și a trecut în opoziție, unde a fost hărțuit, arestat și, în cele din urmă, ucis. Filmul m-a făcut să mă gîndesc la rolul diminuat al eroismului și al curajului în viața modernă, dar și la destinul Rusiei.

Eroismul este produsul unor situații extreme – în general, război și violență. Și, deoarece modul de viață occidental este non-extrem, valoarea eroismului a decăzut. Dar, în cea mai mare parte a lumii, inclusiv în Rusia, cotația sa e în creștere.

Eroul e nobil și autodistructiv deopotrivă. El (sau ea) nu numai că preferă o moarte onorabilă unei vieți lipsite de onoare, dar ar prefera de asemenea să moară tînăr și în glorie decît să ducă o existență îndelungată și plină de compromisuri, cu onoruri lesne obținute și, la fel de ușor, uitate. Hector, în Iliada lui Homer, spune: „Hai dar încalte să nu mor ca omul mișel și netrebnic, / Să izbîndesc ceva mare, s-ajungă de pomină-n lume“. Viața eroică e inerent tragică, nemurirea fiind unica recompensă.

Nemțov avea stofă de erou. Potrivit unor intervievați din film, el credea că nu va fi asasinat niciodată – ca fost ministru și ca succesor preferat al lui Elțîn la președinția Rusiei. Mie mi se pare că Nemțov a provocat regimul lui Putin să l asasineze.

Spre deosebire de eroism, curajul nu este neapărat tragic. Dar și el a avut un destin similar. Războiul, principalul context în care se manifestă curajul, nu mai e așa important, purtîndu-se, în ziua de azi, mai degrabă mecanizat decît prin participare directă. Și, chiar dacă încă admirăm pe deplin actele de curaj personal, el nu mai reprezintă o virtute publică necesară. Nu așteptăm de la politicienii noștri să fie asemenea regilor de odinioară, care își conduceau oștirile în luptă, ci doar competenți și suficient de rezistenți la tăvăleală.

Curajul moral, altul decît curajul fizic, e mai degrabă o virtute civică decît una militară. O persoană poate fi neînfricată moral, chiar dacă se teme de vătămări fizice. Fiind împotriva curentului, curajul moral a fost însă dintotdeauna mai puțin admirat decît curajul fizic. Conducătorii îl detestă deoarece „spune lucrurilor pe nume“, iar mulțimilor nu le e pe plac, deoarece le confruntă cu propriile prejudecăți.

Din perspectivă etică, curajul moral a fost considerat cea mai înaltă formă de curaj a epocii liberale, deoarece e deliberat, nu instinctiv. Dar valoarea lui s-a diminuat, odată cu pedepsele pentru afișarea lui. Opiniile considerate cîndva curajoase sînt acum doar „controversate“ și, chiar dacă ele pot duce la pierderea locului de muncă sau a unor prieteni, asta nu e totuna cu a fi ars pe rug.

În 1660, filozoful Thomas Hobbes a anticipat declinul eroismului și al curajului public, scriind despre cetățenii cărora „pe măsură ce cutează mai puțin, le e mai bine – lor și comunității deopotrivă“. Creșterea profesionalismului și răspîndirea comerțului și manufacturii pașnice au redus nevoia actelor eroice sau de curaj. Tendința generală a științei moderne și a organizării sociale a fost crearea unei lumi în care curajul și alte virtuți să nu mai fie necesare. În Occident, cel puțin, actele de eroism și bravură sînt rezervate scenei și ecranului, unde le putem contempla fără să suferim vreo consecință.

Eroismul și curajul au fost privite dintotdeauna ca virtuți masculine. În faimosul ei discurs de la Tilbury, în timpul Armadei spaniole, regina Elisabeta I a Angliei s-a folosit de un stereotip, spunînd: „Știu că am trupul unei femei slabe și fragile, dar am inima și stomacul unui rege“. Femeile cu o inimă de bărbat sînt considerate neobișnuite. La polul opus, Hobbes afirmă că „bărbații cu curaj femeiesc“ trebuie scutiți de serviciul militar, deoarece există riscul ca aceștia să dezerteze. Iar Adam Smith nu a fost singurul care s-a temut că negustoria va „efemina și ticăloși“ populația.

Imensul rezervor de curaj – mai ales de ordin moral –, în mare parte neutilizat, al femeilor a fost îndeobște ignorat de scriitori. Emanciparea femeilor a fost însă rezultatul unei sporiri a curajului acestora. Hannah Arendt, care a fugit din Germania hitleristă în anii 1930, a dovedit un curaj moral exemplar scriind în 1963 cartea Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului, despre procesul celui care a fost creierul logistic al Holocaustului. Iar faptul că femei tinere, precum adolescenta Greta Thunberg, au devenit lideri politici ecologiști nu trebuie să ne mire. Femeile compensează astfel declinul curajului masculin în viața publică, ceea ce poate fi, pentru mulți bărbați, inconfortabil.

Ceea ce mă aduce înapoi la Nemțov și la Rusia. În 1996, Nemțov era singurul politician rus „liberal“ care susținea că partidului comunist, proaspăt detronat, dar care conducea în sondaje, ar trebui să i se permită să participe la cursa electorală pentru președinția țării. Aceasta, spunea el, ar fi fost singura cale de a instaura o tradiție a transferului legitim al puterii. Alți liberali ruși îl considerau pe Nemțov nebun. În cele din urmă, realegerea lui Elțîn a fost rodul corupției, iar Putin s-a menținut la putere printr-un fel de „dictatură soft“. Nemțov a fost vizionar cînd a pledat pentru democrație autentică, socotind-o unica formă modernă de guvernare legitimă.

Începînd din 2011, guvernarea lui Putin s-a dovedit a fi tot mai fragilă, în contextul protestelor stradale din Moscova și din alte orașe rusești. Atunci cînd capacitatea unor astfel de regimuri de a oferi prosperitate economică slăbește, viitorul lor e inevitabil periclitat de noii eroi care se ridică din rîndurile Opoziției. Aceasta e lecția pe care o învățăm din Rusia, dar și din Orientul Mijlociu și Asia de Est.

În marea parte a lumii, valoarea eroismului e din nou în creștere. S-ar putea ca viitorul să nu fie al politicienilor și al diplomaților, ci al acelor oameni – bărbați și femei – cărora nu le e frică de moarte.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

traducere de Matei PLEŞU