Decembrie 1989 (II)

Răsfoind în continuare scrisorile adresate postului Radio Europa Liberă, mi-a atras atenția și una dintre ultimele redactate, semnată Solidaritatea, un grup de studenți din București, citită la radio în data de 19 decembrie 1989.

Adevărata stare de asediu, instaurată în ultima vreme, ridicolă și tragică în același timp, nu dovedește forța regimului, ci dimpotrivă, slăbiciunea lui, panica, teama că cea mai mică scînteie poate duce la o explozie greu de controlat care ar duce la desființarea lui inevitabilă. Dar, ca întotdeauna în istorie, panica tiranilor nu face decît să le apropie mai repede sfîrșitul.

Adevărat, după cum a arătat-o și istoria, în scurt timp de la difuzarea scrisorii.

Ce m-a pus cel mai mult pe gînduri – mai ales prin valabilitatea lor și în prezent, cred – sînt următoarele paragrafe: Adresăm aceste rînduri mai ales celor nehotărîți, care continuă să creadă că la noi nu se poate face nimic, că noi, românii, sîntem lași sau care se întreabă încă ce putem face noi. Sîntem, într-adevăr noi, românii, lași?

Scrisoarea continuă cu un răspuns clar, dar las aici doar întrebarea, să se gîndească fiecare și să-și răspundă.

Ceea ce este adevărat despre noi, românii, este că am pierdut în mare măsură simțul solidarității, continuă textul. Solidaritatea nu se suge cu laptele mamei, ci se dobîndește prin educație. Ceea ce i-a reușit acestui regim este să educe în noi individualismul, tocmai contrariul spiritului de solidaritate. A reușit să programeze în mulți dintre noi nepăsarea și indiferența. Din fericire, această stare nu este ireversibilă. Spiritul de solidaritate se poate reeduca, se poate redobîndi. Nu este niciodată prea tîrziu pentru asta.

Este oare? Să sperăm că nu. Pentru că la 30 de ani după ce au fost scrise aceste rînduri, situația descrisă mai sus încă își mai face simțite efectele. E drept, trecerea de la un regim la altul nu se înfăptuiește peste noapte.

Scrisoarea grupului de studenți din București se încheie cu o propunere pentru data de 30 decembrie, cînd, da, acum, la trei decenii distanță, cei mai mulți dintre noi sînt cu gîndul la petrecerea din noaptea zilei următoare sau alunecă lin pe schiuri pe vreo pîrtie (așa și trebuie, de altfel): În ziua de 30 decembrie, între orele 20,00 și 20,05, în toate casele noastre lumina să rămînă stinsă. Pentru reușita acestei manifestări, comunicați acest apel tuturor prietenilor voștri și convingeți-i  să-l urmeze și să-l transmită mai departe. Sus inima, prieteni! Sîntem la răscruce de istorie. Să fim la înălțimea momentului. Haideți să scriem istoria, nu să fim singurii ei corijenți!

Poate că acest ultim îndemn merită reținut ca urare de început de an, valabilă la orice nivel, atît personal, cît și colectiv.