De veghe în lanul de secară

Un comentariu citit pe Facebook, asociat cu o experiență personală de zilele trecute, îmi prilejuiește aceste reflecții.

Criticul literar Mihai Iovănel, recitind de curînd romanul De veghe în lanul de secară al lui J.D. Salinger, face o mărturisire despre propria experiență de receptare a acestui roman, în etape diferite de viață. Citindu-l în adolescență, nu i-a spus mare lucru. N-a empatizat, n-a vibrat, n-a fost nici atras de limbajul personajului, a cărui autenticitate a făcut de-a lungul timpului, printre altele, să fie considerat un roman valoros, ba chiar un roman cult. Recitindu-l acum, îl găsește puțin mai interesant, dar tot o poziție de neutralitate își mărturisește față de el, pe care o asociază celei a lui Umberto Eco: „L-am citit, oarecum din sentimentul datoriei de a mă documenta, abia cu vreo zece ani în urmă [prin 2000] și m-a lăsat indiferent. Cum așa? Înainte de toate, nu-mi trezea amintirea nici unei pasiuni din adolescență; în al doilea rînd, probabil că acel limbaj tineresc pe care-l utilizase cu atîta originalitate era acum perimat (se știe, tinerii își schimbă argoul în fiecare sezon) și deci îmi suna fals; și, în sfîrșit, din anii ʼ60 pînă azi «stilul Salinger» avusese atîta succes și reapăruse în atîtea alte romane, încît nu putea să nu mi se pară manierist și, în orice caz, deloc inedit sau provocator. Romanul devenise neinteresant din cauza succesului pe care îl avusese” (Umberto Eco, Cronicile unei societăți lichide, traducere de Oana Sălișteanu și Maria Boghiu, Editura Polirom, 2016).

Experiența mea, care m-a făcut să fiu atent la comentariu, este legată de fiul meu. Răzvan are 15 ani, tocmai va începe clasa a IX-a și peste vară a citit și acest roman. Mă așteptam, cumva cu amintirea pe care o purtam eu, să îi placă, să fie entuziasmat, să zică wow, e altceva decît lecturile primite prin gimnaziu, în fine, să existe o urmă de zvîc. N-a existat, însă, și asta, în prima clipă, m-a debusolat. Am încercat să discut cu el, m-a corectat: faza cu Holden stînd de pază la marginea lanului de secară nu era în vis (uitasem eu), ci o mărturisire a unei dorințe. Răzvan mi-a zis că nu se poate ca un copil să aibă o dorință atît de simbolică, în vreme ce restul existenței sale surprinse în roman să fie atît de frustă. Hm..., am zis. Și discutînd cu el, am mai aflat că limbajul nu l-a impresionat deloc, că i s-a părut forțat și prea pe repede-înainte finalul. Una peste alta, copilul a conchis: „A fost OK, dar nu cine știe ce”. Am tăcut și nu am încercat să îl contrazic sau să fac cu el analiză pe text, pentru a releva mecanisme de construcție a sensului sau de construcție romanescă. Mi-am dat seama, din contra, că mă satisface cumva onestitatea lui.

Acum, gîndindu-mi articolul, mi-am amintit și de o scenă dintr-un film, pe care încerc să o leg în discuție. Un adolescent cîntă la un moment dat, în filmul Call me by your name, aceeași piesă, la pian, cu vreo trei-patru intonații diferite (sper că mă exprim bine, din punct de vedere muzical). Cu alte cuvinte, aceeași linie melodică, aceleași note pe portativ, dar alte pauze, alte intensități ale apăsării clapelor, fiecare interpretare cu alt patos. De fiecare dată, adolescentul spune: Așa ar fi cîntat X pianist/compozitor piesa asta. Fiecare interpretare avea vibrația ei, melancolică sau entuziastă, vie sau sufocantă. În fundalul simbolic, pentru a-mi servi mie, îmi pot imagina și o interpretare neutră, care doar înșiră în ordine sunetele, corect, fără alte nuanțări.

La ce vreau să ajung cu toate acestea? Vedem, adesea, că în practica școlară ne lovim de inapetența elevilor față de cîte un text literar, că nu reușim să îi facem să vibreze la el, să îi fascineze cum ne fascinează pe noi, poate. Și ne resemnăm, mulțumindu-ne să livrăm niște informații interpretative considerate corecte, validate de critica literară. E cea mai sigură cale prin care îndepărtăm, de fapt, elevii de lectură, de formarea gustului pentru lectură, a gustului autentic.

Sau, pentru că ne confruntăm cu o reacție destabilizatoare a elevilor față de un text, care intră în conflict cu percepția noastră față de el, mai mult sau mai puțin construită, îi contrazicem și livrăm aceeași interpretare, validată de norma școlară sau critică.

În fapt, orice text, fără să încerc aici să fac o teorie a lecturii, este ca melodia cîntată de adolescentul din filmul Call me by your name. Receptorul, fiecare receptor, construiește o lume din informațiile pe care le citește, la care se raportează în funcție de propriul univers de cunoaștere și emoțional. Mai mult, melodia lui este alta, în diferite momente ale lecturii.

În spațiul școlar, lectura care se conformează unui canon este un spațiu oricum restrictiv. Elevii nu au, în acest spațiu normat, libertatea de a cînta melodiile pe care le aleg ei, mai mult, în general nu au nici libertatea de a intona cu propria lor sensibilitate melodiile date.

Nu neg, desigur, importanța canonului, care este validat și dă seama despre patrimoniul național. Totuși, o mai mare deschidere a acestuia către ceea ce înseamnă alegerile făcute de elevi sau către ceea ce este mai apropiat de universul lor valoric, emoțional, identitar, poate ar fi binevenită.

Dar, mai ales, mă gîndesc la importanța pe care ar trebui să o acorde spațiul școlar și lecturii de identificare. Fără să fac nici teoria acesteia, mă gîndesc la lectura care nu este cenzurată de o grilă interpretativă standardizată, normată, încremenită poate. Dezbaterea în această direcție este amplă, desigur, fiind în primul rînd destinată specialiștilor.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.