De unde vine şi cum s-ar trata criza
În 2003, cînd lumea arăta ceva mai bine decît acum, doi prestigioşi cercetători aflaţi în "portofoliul" faimoasei Harvard University, Robert Barro şi Rachel McCleary, au avut ideea de a corobora date economice cu statistici privind sentimentul religios din 59 de ţări şi au ajuns la rezultate cît se poate de interesante. N-aş spune că aceste rezultate sînt cu totul noi sau surprinzătoare, dar ele spun ceva important despre noi. În esenţă, studiul respectiv, care a luat în calcul ţări dominate de fiecare dintre marile religii ale lumii " islam, creştinism, hindusim sau budism " a constatat că există o creştere economică atunci cînd credinţa religioasă creşte ca pondere şi intensitate. Mai mult, în spaţiul creştin, creşterea economică se corelează cu intensificarea temerii de Iad/Infern. Raiul/Paradisul are şi el efect benefic asupra creşterii economice, dar nu atît de însemnat pe cît are opusul. Se ştie de multă vreme că răspîndirea credinţei religioase produce economie liberă pentru că, într-un asemenea mediu, valoarea fundamentală a pieţei libere, încrederea, devine valoare profesată şi respectată pentru întreg sistemul social. Max Weber a vorbit într-o carte deja clasică despre impactul eticii protestante asupra capitalismului, dar şi mai înainte mulţi autori văzuseră limpede că acolo unde religia domină, prosperitatea creşte. Sigur, se pot găsi şi contra-exemple. Pe parcursul secolului al XX-lea, multe ţări din lumea subdezvoltării au îmbrăţişat la nivel naţional creştinismul sau islamul, dar efectul miraculos al credinţei asupra economiei nu prea s-a produs. Istoricii observă, de pildă, că marea revoluţie industrială care a împins definitiv Germania între cele mai bogate ţări ale lumii are loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică la vreo trei secole de la faimoasele teze luterane. În orice caz, mai adăugăm la abia schiţatul dosar al problemei şi observaţia esenţială a marelui preşedinte american Ronald Reagan, care spunea că democraţia adevărată poate funcţiona numai într-o societate cu viaţă religioasă vibrantă. Asta pentru cei care, asemeni mie, cred că o economie capitalistă performantă nu poate exista decît într-o democraţie consolidată, reciproca nefiind, fireşte, valabilă. Dar rămîne totuşi teza conform căreia legătura dintre credinţa în pedeapsa veşnică pentru potlogăriile comise în viaţă şi creşterea economică se dovedeşte cu cifre. Iar această teză este pe deplin concordantă cu rezultatele unui experiment condus nu de mult de psihologul Ara Norenzayan de la University of British Columbia care, supunînd mai mulţi tineri unui dificil test de matematică oferindu-le şi posibilitatea de a copia, a constatat că subiecţii care au puternice credinţe religioase au preferat să nu copieze. Mai precis, aceştia şi-au asumat suferinţa rapidă, imediată şi, oricum, vindecabilă, a picării testului gîndindu-se că evită suferinţele mult mai grele pe care trişarea le-ar provoca în viaţa veşnică. Există, de altfel, analize pertinente care demonstrează că actuala criză economică " de o proporţie nemaiîntîlnită, spun unii " îşi are originea direct în erodarea fundamentului etic şi chiar religios al capitalismului. Lăcomia, lenea şi vanitatea " păcate cumplite în toate religiile " par a fi la originea actualei crize. Iar teza "dispariţiei" lui Dumnezeu, atît de influentă pentru postmodernitate, nu poate fi exclusă din arsenalul cauzelor care au dus la o asemenea alunecare a naturii umane trăitoare în context economic-financiar. Sigur, întrebarea care se pune este ce putem face acum, în plină criză economică, ştiind toate acestea. Să cerem statelor să impună prin mijloacele care le stau la dispoziţie o intensificare a sentimentelor şi credinţelor religioase ar fi absurd. Să cerem bisericilor să fie mai active decît sînt, ar fi, iarăşi, inadecvat. În fine, să sperăm că oamenii, fulgeraţi de revelaţii proaspete, se vor ruga mai mult este, iarăşi, utopic. Ceea ce cred că putem spera, însă, este ca efectele acestei crize să fie resimţite tot mai mult ca un fel de pedeapsă divină. O redeşteptare a lui homo religiosus, în lipsa unei epifanii, ar fi posibilă doar dacă Cerul se resimte ca fiind mînios pe Pămînt. Este, ştiu bine, o speranţă cam palidă. Cînd criza ne este explicată mereu în grafice şi cifre, iar ieşirea din ea pare a fi doar o chestiune ce ţine de mecanismul creditului, de măsuri fiscale şi de intervenţia Băncii Centrale, e greu să speri că va exista răgazul privirii spre Cer acum, aşa cum oamenii sînt obişnuiţi să facă în vremuri grele, de vreo cîteva zeci de mii de ani. Preocuparea pentru cursul valutar este mai intensă decît cea pentru mîntuire şi, cum ar zice un amic, n-ai ce-i face...