De unde a apărut valul de înotători din România care tot cîștigă medalii?

Din unghiul mort al atenţiei noastre. Din cînd în cînd, în toiul sindrofiei naţionale, între două şpriţuri şi trei sudălmi, ne uităm pe geam şi observăm că a apărut cineva care ne coboară în inimă sîngele urcat la cap. Ne repezim ca bezmeticii, îl luăm în braţe, îl sărutăm bălos, îi înălţăm ode nefîrşite, sport la care sîntem bine antrenaţi şi a cărui genă se transmite, se vede treaba, din generaţie în generaţie. Apoi ne încăierăm apropo de cît de mare să fie statuia, de ce n-am observat din timp evenimentul, de ce bem aşa mult, de ce ne uităm la sîni şi nu la muşchi, de ce apreciem arabescurile tatuajelor în loc de sinuozităţile circumvoluţiunilor, înjurăm guvernanţii, de parcă n-ar fi puşi de noi sau de delăsarea noastră în funcţii, după care totul se calmează, încet-încet ne întoarcem la mese, „Ia mai toarnă, bă, un pahar!”, şi ne punem din nou pe treabă. Cam asta e. Am auzit de un domn care şi-a botezat gemenii, băiat şi fată, Hai Noroc şi Voie Bună. N-a gîndit rău.

Înotul e David Popovici? Da. Şi nu. David Popovici nu s-a născut din spuma mării – uite, la imaginea asta nu s-a gîndit încă nimeni, cum naiba am ratat-o?! –, ci din capul unor domni şi doamne. La fel şi ceilalţi, Vlad Stancu, Bianca Costea, Rebeca Diaconescu, Patrick Dinu. Plus încă alţii. Se întîmplă de ceva timp, e un val nu numai de înotători, ci şi de antrenori, de părinţi, de conducători, cetăţeni neturmentaţi care trăiesc într-o ţară paralelă. Insule de muncă şi inteligenţă s-au unit şi s-au stimulat reciproc sub umbrela unei federaţii care, aud, nu le-a pus beţe în roate şi le-a înlesnit unelte de lucru care ar naşte mare opoziţie prin alte părţi. Ceea ce nu e puţin deloc. De cînd cu Popovici au început să fie dezgropaţi din indiferenţa publică antrenori care se ocupă de copii şi care au discurs de învingători. Deşi bazinele sînt vechi, iar condiţiile grele, nu se vaită, ci fac lucrurile să se întîmple. Fără scuze. Fără „Aoleu!”. Swim and win! Şi dacă nu, ştim că ne-am străduit, ne-am stors creierii şi muşchii. Iată anormalitatea bună a României.

Propun, totuşi, să nu visăm peşti multicolori pe pereţi. Europenele de juniori, la care România a obţinut locul 3 pe naţiuni, sînt doar un cerdac al unei dependinţe a palatului. Aceste performanţe trebuie verificate la Mondialele de juniori din septembrie, apoi la Europene şi Mondiale de seniori cu final la Jocurile Olimpice de la Paris. Iar concurenţa e colosală. Destule naţiuni sînt articulate mai din timp şi mai bine. Vezi Ungaria, prima în competiţia de la Otopeni. Există o singură certitudine azi: David Popovici. O rachetă care trage după ea o planetă. El, antrenorul Adrian Rădulescu, ceilalţi din staff şi mereu, mereu părinţii lui sînt un echipaj legendar plecat într-o misiune care depăşeşte aurul. Scopul ultim e răsturnarea meselor. Şi aşezarea scaunelor la cap.