De partea liniștii interioare, a iubirii
Iau la numărat școlile prin care m-am perindat de-a lungul vieții, fie ca elev, fie, apoi, ca profesor. A fost, mai întîi, Școala Gimnazială „Ioan Bob”, clădirea veche din centrul Clujului, în care funcționau clasele primare, unde în aceeași clădire existau și locuințe. Dintr-un gang se urca pe niște scări la etaj, unde erau cîteva săli de clasă, respectiv se trecea printr-o curte comună cu a locatarilor, spre un spațiu de joacă, rezervat școlii. Apoi, clasele gimnaziale, în clădirea principală a Școlii Gimnaziale „Ioan Bob”, la vreo două sute de metri distanță de clădirea secundară, pe o străduță din centrul vechi. Trecînd mai departe, liceul, cel de Științe ale Naturii, cum îi spunea atunci, actualul Liceu Teoretic „Onisifor Ghibu”, aflat în cartierul Grigorescu, cel mai mare liceu din oraș. Două clădiri noi, construite special pentru a găzdui un liceu, o curte mare și o sală de sport. Acolo am fost patru ani. Ca profesor, mai întîi a fost Școala Gimnazială Luna de Sus, unde am stat un an. O clădire pe tiparul școlilor din mediul rural, care toate respectau (și încă respectă) același proiect de construcție. Apoi, liceul în care am devenit titular, care se numea Liceul de Material Rulant, pentru că avea specializări legate de transportul feroviar, clădire devenită, astăzi, Școala de Poliție. După Liceul de Material Rulant – de fapt, în al doilea an de predare acolo, parcă –, am avut cîteva ore și la Liceul Economic, actualul Liceu Economic „Iulian Pop”, situat în centrul orașului. În anul următor, intrînd în restrângere de activitate, am ajuns la Liceul Tehnic de Transporturi, devenit ulterior, pînă astăzi, Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania”. Un an de zile am fost apoi detașat la Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai”, devenit și el, astăzi, colegiu, iar după cîțiva ani m-am transferat la Colegiul Național „George Barițiu”, unde sînt și astăzi profesor titular.
De ce am făcut acest inventar al istoriei? Am încercat să-mi aduc aminte dacă în școlile prin care am fost existau intrări separate pentru elevi, față de ale profesorilor. Pentru că una dintre temele de dezbatere ale acestor zile a fost tocmai aceasta: dacă este oportun să existe intrări separate. Mărturisesc, nici nu știu bine de unde s-a lansat acest subiect, am văzut însă cîteva postări ale unor persoane din lista mea, cu poziții diverse, ba pro, ba contra.
Ei bine, cum stă amintirea mea? Cred că în nici una dintre aceste școli prin care m-am mișcat nu existau intrări separate. Îmi aduc aminte, totuși, vag, faptul că la Liceul de Științe ale Naturii, unde am fost elev, la Liceul de Material Rulant, precum și la Liceul de Transporturi existau scări interioare separate. Nu intrări separate, dar scări interioare: așa erau prevăzute clădirile, cu scări separate, acesta fusese proiectul de construcție, probabil asociat unei anumite viziuni a timpului, privitoare la raportul profesor-elev. Toate aceste unități școlare erau ridicate în anii „construcției socialismului”, cînd, iată, aceasta era viziunea educațională, bazată pe un principiu al învățării autoritariste. În Liceul de Transporturi, unde am funcționat ca profesor prin anii 2000, nu-mi aduc aminte să se fi respectat acest principiu separatist: elevi și profesori, urcam pe scările cele mai apropiate de sala de clasă spre care ne îndreptam. Cel puțin în clădirea secundară, unde aveam eu cabinet. Inutil să spun că acolo, pe scări și coridoare, eram, de multe ori, acostați de elevi, care aveau diverse întrebări să ne pună. Era un spațiu în care, adesea, comunicai cu ei.
În prezent, cred că foarte puține unități școlare din județul meu mai țin la acest separatism, chiar dacă, poate, clădirile în care funcționează l-ar permite. Desigur, vor mai fi existînd, și cu siguranță mai există prin țară, căci nu iese foc fără fum.
Față de scandalul iscat, m-am gîndit și la o altă perspectivă asupra lucrurilor. Cred că acest tip de abordare este specific unor oameni bîntuiți de neîmpliniri, de frustrări și, în fond, de teama morții. Nevoia de a ți se arăta respect într-o formă de separatism de acest fel, autoritaristă, cum spuneam, în fond, dă seama despre o nevoie de putere prin care să-ți justifici artificial dreptul la ea și poziția de superioritate. Este ceva nefiresc în orice formă de impunere de acest fel, prin care interzici ceva ce în nici un caz nu se încadrează în categoria atentatului la bunele moravuri, la siguranța statului și nici în cea a instigării la ură. Ba chiar, la o privire mai atentă, ar putea să pară că susține, că instigă la așa ceva: la ură, la discriminare.
Educația se face prin și cu iubire. Iubirea nu cere forme de respect impus sau afirmat autoritar. Despre ce vorbim, în fond? Despre o intrare într-o instituție. S-a adus argumentul că sînt clase sociale diferite și că statutul diferit trebuie marcat prin intrări separate. Să fim serioși! Statutul diferit se marchează prin poziția în clasă, prin care îți apropii elevii sau prin care le cîștigi respectul. Se marchează prin faptul că tu iei salariu, iar elevul ia, eventual, bursă. Se marchează prin faptul că tu ai catalogul, iar el are caietul.
Revin la ce spuneam mai sus: a trăi cu dorința acestor separatisme mi se pare puțin trist. Cred cu tărie că cine își dorește asta are o durere, are o neîmplinire, are o teamă de moarte, în fond, neliniștită de iubirea din viața lui. Neîmblînzită de echilibrul din viața lui. Sigur, se poate întîmpla ca, pe coridorul comun, un elev mai agitat, mai neatent să te mai atingă, să îți iasă în față, să nu te observe și să te împingă, în timp ce se îmbrîncește cu vreun alt coleg. Sînt copii, tineri. Dacă ai ochiul iubirii, îi vei atrage atenția, poate îl vei mustra sau, după caz și gravitate, vei zîmbi și îți vei spune în gînd un „Pfff, ce-i cu copiii ăștia?”, iar apoi vei uita. Dar dacă ai ochiul trist al frustrării, privirea în care licărește teama morții, adică a neîmpăcării, vei pune doar încă un lemn pe focul unor dureri, frustrări și acumulări de ură interioare. Nu-mi imaginez om, profesor sau nu, care să aibă pretenția unor intrări și a unor scări separate, care să-și trăiască viața, în același timp, sub semnul iubirii, al împăcării. Pur și simplu, nu-mi imaginez. Și asta nici nu înseamnă, măcar, că îi acuz pe cei care se află de cealaltă parte. Deloc! Ba chiar aș vrea să pot face sau să putem face ceva pentru a-i aduce de partea cealaltă: de partea liniștii interioare, a iubirii, a păcii și echilibrului.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.