De la sărăcie spre prosperitate durabilă
Lira turcească a scăzut în raport cu dolarul la minime istorice. În ultimele săptămîni, mai ales, lira turcească s-a depreciat constant, prețurile au crescut peste noapte. Inflația a adus mii de mici întreprinzători în pragul falimentului. Sute de mii de oameni trăiesc la limita subzistenței. Dar, în ciuda evidențelor, președintele Recep Tayyip Erdogan susține un program economic păgubos. O fi vreun vizionar care vrea să reformuleze principiile economice sau un politician autoritar care vrea să adapteze economia la propriile convingeri?
Este o practică obișnuită să corectezi inflația ridicată prin creșterea dobînzii de referință. Dar Banca Centrală a Turciei tocmai a scăzut rata dobînzii de referință la 15% – rata inflației fiind de aproximativ 20%. Această reducere a ratei a fost dorită chiar de președintele Recep Tayyip Erdogan, care, de cîțiva ani, revendică un control deplin asupra Băncii Centrale prin concedieri și numiri succesive ale cadrelor de conducere (ceea ce a condus la o scădere a autonomiei și pînă la urmă a credibilității instituției). Viziunea lui Erdogan e sprijinirea creșterii economice prin creditare. Contrar unui consens economic larg împărtășit, președintele Erdogan susține că ratele scăzute ale dobînzilor ajută, pe termen lung, la reducerea inflației. Însă, în acest mediu controlat politic și oricum nesigur, investitorii străini evită să investească în țară. Și asta pune o presiune suplimentară asupra economiei oricum fragilizate.
Erdogan îi îndeamnă pe oameni să aibă încredere în noul model economic promovat de Guvern, care se bazează pe o creștere economică susținută de o rată mică a dobînzii. El a spus că creșterile de preț în Turcia sînt cauzate de lăcomie și de prețurile de import. „Țintim spre o prosperitate durabilă, stabilitate pe termen lung. Prețul plătit acum e justificat de ceea ce vom cîștiga în viitor.” Erdogan vorbește și despre nevoia de suveranitate, acuzînd că de vină pentru instabilitatea monedei naționale ar fi „finanțele mondiale” și „lăcomia bancherilor”. Dincolo de ținta facilă (aproape toți liderii populiști se luptă cu „finanțele mondiale” și cu „lăcomia bancherilor”), poate că are dreptate să-și pună problema suveranității. Dar ce înseamnă suveranitate pe o piață globalizată? Cît de suverană poate fi Turcia, cu lira ei, într-un context financiar mondial care se bazează pe schimburi și pe mecanismele pieței libere? Turcia, cu porturile sale bine conectate, a fost multă vreme o punte de legătură între Asia și Europa – o referință în schimburile comerciale. Și ar putea rămîne un reper chiar și în ciuda contextului actual marcat de volatilitatea lirei. Însă va profita mult mai puțin de pe urma poziției geostrategice norocoase. Cît privește turismul, o ramură importantă a economiei care contribuie substanțial la PIB-ul Turciei, lucrurile sînt încă și mai nesigure. După două sezoane ratate ca urmare a pandemiei și a restricțiilor de circulație, hiperinflația nu prevestește nimic bun pentru micii întreprinzători din domeniul HoReCa, iar ambianța generală a acestei țări, cu o economie decăzută și cu orașe asupra cărora plutește spectrul falimentului, nu mai face din Turcia o destinație atractivă pentru turiștii bogați.
Economia Turciei e bazată în mare parte pe importuri, așa că inflația produce efecte vizibile imediate. Materia primă e mai scumpă, deci și prețurile finale vor fi mai ridicate. Pentru unii, asta înseamnă faliment curat. Agricultura e doar unul dintre domeniile afectate: clima e favorabilă, însă solul are nevoie de îngrășămînt, iar fertilizatorii se cumpără din import, deci sînt mai scumpi. Vor mai fi produsele agricole turcești competitive în aceste condiții? Altă problemă care deja se acutizează: medicamentele de import au devenit atît de scumpe încît mulți pensionari săraci nu și le mai permit. Iar creșterea prețurilor la energie pe fondul crizei cauzate de reluarea activităților economice afectează în mod particular această țară care are nevoie de importuri masive pentru a-și alimenta industria și viața urbană. Multe familii care trăiesc în precaritate nu mai pot achita facturile la electricitate și gaze.
În orașele mari izbucnesc, sporadic, proteste. Dar aceste demonstrații sînt animate în primul rînd de tineri și de clasa de mijloc – de cei care sînt mai puțin afectați de criza monetară. Vor reuși să coaguleze suficient de mulți nemulțumiți și dezamăgiți încît să producă o schimbare de regim?