De la pivniță la cîrciumă

Circulă în ultima vreme, în articole jurnalistice și în postări care le preiau conținutul și formulările, o explicație fantezistă pentru originea expresiei beat criță. E greu de spus de unde a pornit totul, pentru că textele vehiculează cam aceleași informații aproximative și lipsite de o indicație exactă a sursei; în Internet, cea mai veche versiune pe care am găsit-o este din decembrie 2021, de pe site-ul b365.ro; cele mai noi au fost produse în ultima săptămînă. Textele vorbesc de „prima cîrciumă din București” (b365.ro) sau, în altă formulare, de „prima atestare oficială a unei cîrciumi în orașul lui Bucur” (playtech.ro), evocînd localul deținut la începutul secolului al XVIII-lea de un anume Popa Crițu și stabilind o legătură între numele respectiv și expresia beat criță: „în prim-plan apare prima cîrciumă din București, deținută și administrată de Popa Crițu, de la numele căruia vine și expresia «beat criță»” (evz.ro).

Diferitele versiuni ale textului mizează în grade diferite pe ingredientele senzaționalului: anunță descoperirea unui moment de început (prima cîrciumă bucureșteană) și oferă explicația spectaculoasă a unei expresii, pornind de la un nume propriu. În povestea „primei cîrciumi” sînt însă mai multe semnale care trezesc neîncrederea. În primul rînd, explicarea expresiilor prin legarea lor de un nume de persoană și de o anecdotă istorică este de obicei o invenție, o creație a folclorului urban, O asemenea extindere de sens, prin care cuvîntul care indică intensitatea unei stări să provină dintr-un nume propriu, este improbabilă, nesusținută de exemple similare. În al doilea rînd, redactarea e (mai ales în unele rescrieri ale textului) șovăielnică, incoerentă, jonglînd cu ipoteze naive: „Conform hrisoavelor descoperite de Giurescu, de la cîrciuma Popii Crițu, care era de origine grec, iar numele corect era Popa Cretanul, vine și termenul de beat criță” (playtech.ro); „Numai că noi bucureștenii i-am asimilat numele mai simplu și mai ușor: «Crițu», că doar nu era să spunem «beat Cretă, beat Cretan din Creta»” (b365.ro); „Era greu să spui «beat Cretă». Mai frumos sună «beat criță»” (evz.ro).

Textele își bazează etimologia pe un pasaj din cartea lui Constantin C. Giurescu – Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre (1967). Examinarea pasajului în cauză ne confirmă suspiciunile. Istoricul vorbește de mulțimea cîrciumilor subterane din București, numite în epocă pivnițe (după locul unde vinul se păstra, dar se și vindea consumatorilor). Sînt evocate foarte multe zapise, hrisoave, testamente și mărturii ale călătorilor străini, care, încă din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, menționează pivnițele bucureștene: „străinii (…) sînt impresionați de mulțimea cîrciumilor subterane sau a «pivnițelor» în care se vinde vinul” (p. 322). C.C. Giurescu arată că, la un moment dat, termenul uzual pivniță a fost înlocuit de sinonimul parțial cîrciumă, păstrat în uz pînă azi. Un hrisov din 13 mai 1714 este invocat doar pentru că folosește noul termen, Ștefan Cantacuzino oferind o scutire de dări „popei Crețului dă la biserica Stelii”, pentru „o cîrciumă a lui ce este lîngă biserica Stelii” (pp. 322-323). Nici vorbă, deci, de prima cîrciumă din București, și probabil nici măcar de prima atestare a termenului cîrciumă, din moment ce Giurescu oferă doar un exemplu („de pildă”) pentru un cuvînt folosit în epocă mai rar decît pivniță. Istoricul observă că de abia în secolul al XIX-lea se generealizează desfacerea vinului „la suprafață” și se impune în locul lui pivniță termenul cîrciumă.

Constatăm așadar că în textul lui Giurescu numele preotului posesor de cîrciumă este Crețu(l), o poreclă frecvent întîlnită în onomastica noastră (Crețu, Creața, Crețan etc.); nici în hrisoavele menționate, nici în textul istoric nu se spune nimic despre vreo legătură cu crița. Și George Potra (Din Bucureștii de ieri, I, 1990) amintește de documentul din 1714, pe care îl consideră interesant din alt motiv: îl surprinde oarecum faptul că „preotul Crețu, parohul bisericii, avea cîrciumă (…), care totuși nu se potrivea cu slujba altarului” (p. 141). G. Potra evocă detaliul istoric în legătură cu mănăstirea Stelea, demolată în 1848, după ce fusese puternic afectată de incendiul din anul precedent; locul ei era într-un rond existent și azi pe strada Stelea Spătarul. Potra este așadar un alt istoric care atestă numele Crețu(l). 

Faptul că în Bucureștiul vechi existau locuri care se numeau pivnițe și vindeau vin este confirmat de mai multe acte din volumul editat tot de G. Potra – Documente privitoare la istoria orașului București (1961): la 1644 se vorbea de un loc de casă bine delimitat, „între Dumitru Cozleciu Croitorul și între pivnița lui Seman judecătorul”; într-un act din 1717 se decide „să fie în pace” „cărciumariul ce va vinde la această pivniță”, iar în 1750 domnitorul permite unei biserici „să aibă a-și scuti și o pivniță, cu cîrciumarul ei, să vînză vin”. Pivnițele aveau deci cîrciumari, iar bisericile primeau frecvent privilegiul de a vinde vin cu scutire de taxe (ceea ce se aplica probabil și în cazul preotului Crețu și al Bisericii Stelea). 

Observațiile lui Giurescu sînt mai exacte decît definițiile curente din dicționarele noastre, în care termenul de origine slavă pivniță – atestat încă din secolul al XVI-lea și legat de cuvîntul vechi slav pivo, „băutură” – este explicat doar ca „încăpere sau grup de încăperi subterane, zidite de obicei dedesubtul unei clădiri și destinate depozitării unor materiale (lemne, cărbuni etc.) sau unor produse alimentare; beci” (DEX). 

Oricum, revenind la speculația asupra sensului superlativ din beat criță, e mai normal ca acesta să provină pur și simplu – așa cum o indică dicționarele noastre – de la semnificația de bază a cuvîntului criță, împrumut lexical din ucraineană – respectiv „oțel”. Dar despre asta cu altă ocazie.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).