De la euro şi Erasmus la armata europeană
Știrea seacă sună așa: miniștrii de Externe și ai Apărării din 23 de țări ale UE, inclusiv din partea României, au semnat luni la Bruxelles notificarea comună asupra Cooperării Structurate Permanente (PESCO) și au înmînat-o Înaltului Reprezentant al UE și Consiliului.
Parcă am mai auzit de multe ori despre asta – într-adevăr, statele membre au tot încercat, de-a lungul anilor, să coaguleze o structură proprie de apărare – de la Comunitatea Europeană a Apărării din zorii anilor 1950, la Uniunea Europei Occidentale, căreia i s-a pus capăt în 2011.
Apărarea europeană a părut mereu un proiect vizionar, dacă nu cumva mult prea vizionar – pe de o parte, statele suverane au fost mereu reticente în a pune în comun resurse strategice, pe de altă parte, majoritatea statelor membre făceau parte deja din NATO și, legat de aceasta, țările nonmembre ale unei alianțe militare țineau prea mult la statutul lor nealiniat. O agregare părea, așadar, de domeniul fantasticului.
Nimic nu ar fi schimbat această situa-ție fără stimulii externi apăruți în ultimii ani. Unul se numește Rusia – mai exact, politica tot mai agresivă a Kremlinului. Dacă agresiunea din 2008 asupra Georgiei a fost văzută mai degrabă ca o răfuială locală, departe de preocupările imediate de pe continentul european, percepția generală s-a schimbat dramatic odată cu conflictul din estul Ucrainei și cu anexarea Crimeei.
Un alt stimul se numește Donald Trump. Posibilele legături ale apropiaților săi cu Rusia și ingerințele rusești în alegerile prezidențiale americane au ridicat deja multe suspiciuni în rîndul aliaților europeni. În plus, încă din campania electorală, Donald Trump a pus relația transatlantică în termeni de business, mult prea mult pentru gusturile multor europeni (plătești – primești securitate). Pur și simplu, Statele Unite nu mai par aliatul previzibil de dinainte de era Trump.
Adăugați la acestea incertitudinile post-Brexit, dar odată cu plecarea Marii Britanii și dispariția principalului opozant al proiectului. Apoi, amenințarea teroristă, criza migrației. Să nu uităm nici ascensiunea extremei drepte, susținută atît dinspre structurile de propagandă ale Kremlinului, cît și dinspre grupurile ultraconservatoare americane (poate viitorul ne va arăta dacă acestea acționează independent sau coordonat).
Singură în fața atîtor amenințări, dintre care multe amintesc de întunecata perioadă a anilor 1930, Europa s-a văzut obligată să strîngă rîndurile. Experiența istorică obligă la aceasta.
Nimic nou, pînă la urmă. Criza euro a avut un efect similar. Fără seismul financiar-bancar, statele membre n-ar fi acceptat nici în ruptul capului un sistem comun de control asupra bugetelor, de exemplu. Sau o uniune bancară. Ca să nu mai vorbim de uniunea fiscală. Europenii au nevoie de crize majore pentru a lua decizii majore. O fi bine sau nu, dar așa funcționează Europa.
Constituirea unei formule de apărare europeană a ridicat mereu întrebări legate de trăinicia relației transatlantice. Nu cumva europenii tind să se îndepărteze de America, nu cumva tind ei devină „prea“ autonomi? Pînă la apariția lui Donald Trump și la conturarea tot mai clară a amenințării rusești, întrebarea aceasta bloca orice inițiativă strategică europeană – membrii din Răsărit erau cu mult prea suspicioși, dată fiind experiența lor istorică încă vie, care-i face, în general, mai „atlantiști“ decît colegii occidentali. Apărarea europeană părea mai degrabă o punte către Rusia, pe care aliații occidentali păreau s-o arunce peste capul esticilor. Toate aceste temeri nu mai sînt azi de actualitate, în contextul noilor provocări, atît rusești, cît și americane.
Așa se face că Apărarea Europeană Permanentă cuprinde azi 19 țări membre NATO (toate statele ex-comuniste sînt acolo!), dar și patru care nu fac parte din Alianța Nord-Atlantică. Și tocmai prezența lor dă o dimensiune cu totul nouă și aparte acestui proiect. Vorbim despre Austria, Cipru, Finlanda și Suedia.
Departe de a diviza „frontul“ occidental, apărarea europeană îi aduce pe „neutri“ mai aproape de structura strategică euro-atlantică.
Că așa este o arată declarația de luni a secretarului general al Alianței, Jens Stoltenberg. Acesta a declarat că vede în PESCO o modalitate de consolidare a pilonului european în cadrul NATO și, foarte important, că „aliații non-UE sînt vitali pentru securitatea europeană“.
Despre felul în care statele partenere vor dezvolta în comun capabilităţi de apărare, despre investițiile comune sau despre viitoarele misiuni se va vorbi mult în perioada următoare.
Dar dincolo de aspectele tehnice, să nu uităm de dimensiunea identitară pe care o conferă un astfel de proiect. În definitiv, o forță militară contribuie la forjarea unei identități europene alături de moneda comună, de libera circulație sau de schimburile de studenți din programul Erasmus.
Toate acestea îl fac pe cetățeanul european să se simtă „mai acasă“ în orice colț ai Uniunii.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.