De la Bacalaureat la dreptul moral
Săptămîna trecută, am publicat în revista noastră un articol semnat de dl Florentin Ţuca, intitulat „Bacalaureat, proba de drept şi de morală“, provocat de discuţiile stîrnite de cel mai recent film al dlui Cristian Mungiu. În cea mai mare parte, înclin să-i dau dreptate dlui Ţuca. Şi eu cred că multe dintre criticile aduse filmului sînt nedrepte. În general, să reproşezi unui artist că nu atacă o anumită problemă din ceea ţi se pare a fi „unghiul potrivit“ este o părăsire a convenţiei fundamentale pentru orice formă/produs de artă. În speţă, să reproşezi filmului că a vorbit despre „corupţia mică“ atunci cînd ţara e răvăşită de „corupţia mare“ sau că nu a vorbit despre corupţia de la „privat“, care e mult mai dăunătoare decît corupţia de la „stat“, e ca şi cum ai reproşa unui film precum Filantropica lui Nae Caranfil că ocultează frumuseţile patriei noastre şi farmecul Bucureştiului (folosesc analogia aceasta pentru că am fost de faţă cînd cineva i-a făcut acest reproş dlui Caranfil, după o vizionare). E un truism să spui că artistul e absolut suveran să-şi aleagă tema şi unghiul de abordare, ba chiar şi teza pe care vrea să o susţină. E un truism şi să avertizezi înaintea unui film precum Bacalaureat că nu este un tratat despre corupţia din România de azi. Dar, după cîte se vede, uneori, truismele trebuie rerostite. Să reproşezi unui artist că trebuia să aibă alt discurs artistic decît cel pe care singur a ales să-l susţină mi se pare absurd. Evident că spectatorul are toată libertatea de a comenta: i-a plăcut sau nu, s-a regăsit în mesajul ori în neliniştea autorului sau nu, a crezut povestea sau nu etc. Dar să discuţi în termenii „trebuia să facă aşa“ îmi pare inacceptabil. Doar la comunişti exista „trebuie aşa, nu trebuie aşa“, „subiectul ăsta se tratează aşa şi nu aşa“.
Articolul dlui Ţuca, însă, atinge o chestiune, să-i zic aşa, mai profesională. Vorbeşte domnia-sa despre „relaţia morală – drept“ pe care îşi întemeiază o pledoarie avocăţească în toată regula, cu „onorată instanţă“ şi toate celelalte artificii retorice de bară, specifice profesiunii sale. Cum am unele preocupări în domeniu, simt nevoia să mă pronunţ. Pledînd, un avocat apără mereu un om şi, abia în subtext, o cauză. Dl Ţuca pledează pentru personajul principal al filmului, doctorul Aldea, acuzabil, de nu chiar acuzat, şi abia în subtext pentru film. Eu nu o să pledez deloc. O să iau o idee formulată teoretic de dl Ţuca şi o să o discut, pentru că relevanţa ei pentru România de azi mi se pare evidentă. Spune dl Ţuca: „Normele de drept, menite să reglementeze relații sociale, se vor – sau ar trebui să fie – reflectarea codului etic asumat de majoritatea indivizilor dintr-o jurisdicție. Se întîmplă însă uneori ca oglinda morală în care se privește legea să se crape, iar spiritul etic pe care ar trebui să-l întruchipeze să se rupă de litera ei.“ Dl. Ţuca se plasează, astfel, pe o tradiţie lungă şi solidă a gîndirii juridice. De la romani pînă la marea şcoală istorică a dreptului de la începutul veacului al XIX-lea (Savigny, Von Hugo, Puchta, Windscheid etc.), cu interesanta ei prelungire românească (Kogălniceanu), ideea că dreptul trebuie să codifice moravurile existente în societate a făcut, iată, o lungă epocă. Legiuitorul ar trebui să observe atent obiceiurile şi tradiţiile etice practicate în popor şi ar trebui să legifereze în sensul consacrării şi apărării lor. Legea ar trebui să se schimbe odată cu schimbarea acestei tradiţii şi acestor obiceiuri. Efectul dreptului ar fi, prin urmare, unul refrigerant (Thomas Mann), iar rolul fundamental al dreptului este acela de a asigura predictibilitate (căci tot poporul îşi cunoaşte tradiţiile) şi stabilitate. Numai că, odată cu nebunia Revoluţiei Franceze, dreptul a căpătat un alt rol – acela de a prescrie conduite dezirabile, apreciate astfel după conformitatea cu unele principii etice valabile în absolut. A apărut, în termeni hegelieni, diferenţa dintre ceea ce este (sein) şi ceea ce trebuie să fie (sollen). Dreptul a devenit un instrument pentru reformarea societăţii şi nu pentru conservarea ei.
De pildă, nimeni nu a protestat cînd prima noastră Constituţie de după 1989 a statuat că economia românească este o economie de piaţă, deşi în momentul edictării normei toată lumea ştia că nu e aşa. Norma a fost acceptată pentru că toată lumea accepta că aşa trebuie să fie. Norma constituţională avea un rol proiectiv şi nu unul stabilizator. Norma chema la reformă, ba chiar obliga la reformă (că de-aia e normă juridică) şi nimeni nu a spus că trebuie aşteptat pînă cînd economia noastră va deveni, din socialistă, capitalistă şi abia apoi să apară norma.
În ceea ce priveşte regulile anticorupţie şi prointegritate, adeziunea publică la ele nu vrea să spună că România este o ţară fără corupţie şi că integritatea domneşte, suveran şi netulburat, peste administraţia şi afacerile noastre. Toată lumea le percepe exact ca norme a căror forţă obligatorie va produce un altfel de conduită decît cea împămîntenită.
Ce ne facem, însă, cu situaţiile, să le zicem aşa, „benigne“? Dacă în cazul marilor abuzuri, regulile penale nu par a fi puse în discuţie, ele ridică probleme exact cînd sînt chemate să se aplice la situaţii „omeneşti“, la cazuri mici. Dl Ţuca însuşi explică foarte corect situaţia „lipsei de pericol social“ ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Magistratul, tot cu legea în mînă, este cel chemat să aprecieze cînd o faptă penală este sau nu de „pericol social“. Dar, pînă să o facă judecătorul, o face imediat oricine are de judecat, în propria lui subiectivitate, o anume situaţie. În acest sens, judecătorul chiar e obligat să asculte atent vocea publicului. Ce vreau să spun, cu mica mea intervenţie, este că mi se pare mai adecvat momentului pe care îl trăim să avem legi născute nu din obiceiuri, ci din principii morale şi, în acelaşi timp, să lăsăm magistratului toate pîrghiile la îndemînă pentru a tempera sau a înăspri efectele legii în raport cu fiecare caz în parte, după cum spune vocea publică, dacă se poate discerne vreuna în cacofonia generală. Asta înseamnă, în mintea mea, o lege morală care evită capcanele unei morale legiferate. Ca să meargă bine, un asemenea sistem ar trebui să asigure, concomitent, şi magistratul cu excelentă pregătire juridică şi luminată înţelegere a „omenescului“, cu bunele şi relele sale. Dar cum obţinem un asemenea magistrat, capabil să judece deopotrivă şi după lege, dar şi „în echitate“, este o altă, lungă, poveste.