De fapt, e foarte simplu...

În numărul trecut, Lucian Mîndruţă se întreba "ce mai vrem să se întîmple": "Cum am spus, nimic. Dar pentru asta trebuie să se mişte cîteva lucruri înainte. Să se spargă toate boxele, într-o catastrofă planetară care să ne lase fără muzica favorită a celuilalt. Să se oprească toate maşinile care ne duc dintr-o lipsă de chef în alta. Să se închidă toate magazinele în care seara ne minţim că ziua a fost cu noroc doar pentru că mai putem cumpăra încă ceva. Să se închidă lumini, să se deschidă uşi şi geamuri. Să ne auzim unii pe alţii, dar nu la distanţă mai mare decît ne putem privi în ochi. Să cadă peste noi cărţile cumpărate de ruşinea vînzătorului din librărie şi necitite, pentru că nimeni nu ne vede acasă. Să se oprească civilizaţia, pentru ca măcar cîteva clipe să punem mîna pe şansa de a ne întreba dacă e bine. Dacă aşa, aşa cum e azi, cum a fost ieri şi va fi şi mîine, chiar trebuie să continuăm." Şi încheia cu o invitaţie către cititori: "Cine ştie să scrie: lucian@signfactor.ro". Astăzi, Lucian Mîndruţă îi cedează locul unui cititor care "a ştiut şi a scris". (n. red.) Eu cred că totuşi reduceţi cu mult problema. Ciudat este că lumea asta este mai degrabă făcută din întrebări din oracolul de-a zecea rămase fără răspuns, decît din aşteptări. Aşteptările cui? Ale celor care se lasă zilnic minţiţi de ştiri care nu îi privesc cu nimic (nu vreau sa incriminez prin asta, e doar exemplul cel mai la îndemînă; de altfel Adorno a explicat deja demult cum industria culturii nu face pe nimeni vinovat personal, dar în acelaşi timp îi învinovăţeşte pe toţi la un loc)? Dar nu este asta o încredere demnă de clasa a zecea? Mă rog, nu ştiu, şi probabil că de aici mai departe nici nu veţi mai citi. Mi-e indiferent. Şi ţin la indiferenţa mea. Încercaţi odată, dacă aveţi timp, să priviţi un copac noaptea, în oraş sau oriunde. Şi dacă îl veţi privi pentru suficient de mult timp vă veţi da seama la ce mă refer. Copacul acela respiră, e plin de viaţă, şi în plus, e absolut indiferent. Lui nu-i trebuie nimic. În fine, nu vreau să ajung la lirism ieftin, chiar deloc. Dar sînt de părere că greşiţi, fiindcă niciodată nu aţi stat destul în acele locuri despre care vorbiţi, pur şi simplu pentru a privi în jur.... Cred că am început greşit. Ce vroiam să spun se poate formula de fapt şi foarte succint. E iritantă (pentru a folosi cel mai uşor termen) această puternică undă de melancolie, frustrarea celui care participă fără să participe totuşi în întregime, cînd de fapt alternativele sînt foarte simple. Aut-aut. Atîta tot. Mă opresc, dar totuşi v-aş ruga să citiţi următorul citat (probabil că îl cunoşteaţi deja...). Cioran îl scrie la 22 de ani. Tot din partea celor 22 de ani ai mei vi-l trimit, împreună cu toate întrebările de "oracol de clasa a zecea" rămase fără răspuns şi care, între timp, au devenit întrebări de final de facultate rămase fără răspuns. Diferenţa este că între timp nu mă mai interesează atîta de mult răspunsul. Sînt mulţumit (evident, niciodată complet) chiar şi numai pentru faptul că între timp mi-am îmbunătăţit vederea. Eu cred că ştiu să privesc cîmpul. "Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea care n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări." Sergiu Novac novacsergiu@yahoo.com